Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie actualul ministru al Justiţiei, Tudorel Toader (incredibil de caragialesc nume!), mi se pare mult mai nociv şi mai periculos decât Iordache / Ciordache. Pentru că este mult mai bine pregătit (în ale răului, bineînţeles; se ştia de mult că este una dintre „eminenţele cenuşii“ ale PSD-ului). Dar la altceva mă tot gândesc. Mi se pare incredibil că o astfel de caricatură (la propriu) de om a putut ajunge în poziţii atât de înalte: profesor, chiar rector al unei universităţi destul de importante (nici nu vreau să mă gândesc ce i-a putut învăţa pe studenţi; mai nou, am aflat că şi penelista Alina Gorghiu şi-a făcut doctoratul cu domnul profesor), judecător la Curtea Constituţională, acum ministru al Justiţiei.

Acesta este omul care va lua (cel puţin formal) decizii esenţiale într-un moment şi în nişte chestiuni de care, practic, va depinde plasarea noastră alături, în continuare, de UE sau înscrierea pe orbita moscovită, a blocului ex-sovietic. În mod evident, Tudorel Toader este unul dintre „oamenii din umbră“ care au modelat România în ultimii 27 de ani, datorită cărora ţara arată aşa cum arată, scos acum de sistem la lumină şi trimis într-o misiune-cheie, ori victorioasă, ori sinucigaşă. Ori reuşeşte să pună definitiv pumnul în gură Justiţiei, ori dispare, precum Iordache (dar, repet, deşi nici Ciordache nu era de ici-colo, Toader are anvergura mai mare).

S-a dus până şi sămânţa oamenilor de stat...

Tudorel Toader este un „bâlbâit“, un analfabet (funcţional), incapabil să ducă o frază, odată începută, cu bine până la sfârşit, fără anacoluturi şi erori gramaticale. Privirea şi vocea lui zgârie nervii de la sine, nici nu mai contează ce spune. Îi ţine isonul, la CCR, Valer Dorneanu, partener de „aranjamente“ oneroase al lui Ciordache încă de acum zece ani. Nu mi se pare deloc întâmplător că Curtea Constituţională este o galerie de estropiaţi. Să nu-l uităm nici pe Grindeanu, cu vocea lui muieratică şi cu privirile de şuţ prins la furat. Sau pe Dragnea, cu expresia sa de ţăran şmecher de la Dunăre, mândru de mustăcioara lui, pe care-l doare undeva cum arată de fapt. Iordache era o capodoperă din acest punct de vedere, având toate defectele posibile (nu uitaţi că acest om a fost preşedinte al Camerei, al treilea om în stat).

Totul vine în prelungirea comunismului, care privilegia, pentru a-i aduce în vârf, astfel de indivizi estropiaţi, bătuţi de soartă (Ceauşescu însuşi era scund şi bâlbâit), pentru că principala „virtute“ pe care a cultivat-o asiduu, timp de 45 de ani, a fost resentimentul (aşa cum a fost definit conceptul de cărţile lui Alfred Adler), ca „motor“ al parvenirii sociale. Nu o să vezi niciodată printre activiştii comunişti şi urmaşii lor postdecembrişti vreun profil „regal“, nobil, al unui adevărat om de stat. Amintiţi-vă lotul CPEx de la procesul din 1990 (Dincă, Bobu etc.), puneţi alături garnitura PSD-ului de astăzi şi vedeţi că nu ne-am mişcat prea mult din loc. Comunismul nu va dispărea până nu vom scăpa de această liotă de stârpituri, de parveniţi, de indivizi mici la propriu şi la figurat, şi va mai dura multă vreme. Cred că aşa ar putea fi citit şi titlul capodoperei lui Constantin Ţoiu despre anii ’50, „Galeria cu viţă sălbatică“: viţă sălbatică, „de rând“, opusă viţei nobile, aristocratice, pre-comunism.

În România anului 2017, în centrul picturii lui Hieronymus Bosch ar trebui să stea Justiţia independentă şi libertăţile cetăţeanului, asaltate de liota de pesedişti

Ultimul profil adevărat de om de stat al României