Acordarea acestei perioade era aclamată mai ales de susţinătorii celor care câştigau. Să nu fie criticaţi cei noi, să dăm dovadă cu toţii de înţelegere, de toleranţă, toată lumea are nevoie de acomodare.

Apoi, mai era ceva care mă crispa. Uşurinţa cu care cei noi intrau în haina celor vechi. Ca şi cum cei care plecau îşi uitau pe scaune, prin dulapuri costumele, ciorapii, pantofii. Sigur, cei noi îşi puneau altfel mânile în buzunare, închideau doar doi nasturi la costum, legau şireturile cu nodul mai larg. Dar aveai sentimentul că, ajunşi la putere, se îmbrăcau la acelaşi croitor, la aceeaşi casă de modă. Un uşor sentiment de deja-vu străbătea strada, trotuarul, ecranul tv. Doar susţinătorii se tot bucurau de victorie, cu o bucurie proaspătă.

În seara de 16 noiembrie, când în sala unde pe ecranul proiectat pe peretele acela insuportabil de alb în timpul zilei, se afişau primele cifre, priveam ca la un miracol. Da, ştiam de la ora 19 că vom câştiga (sunt martori prietenii mei, care cereau „oxigen“ – cardiaci electorali), dar nu cu acel extraordinar scor. Când am anunţat public, la ora 23.00, primele rezultate, străbăteam aleea dintre Modrogan 22 şi Modrogan 1, murmurând: „Mamă, ce bătaie le tragem!“ Şi apoi, a doua zi, doar mă îngânam singură: „Maica Domnului, ce bătaie le-am tras!“

Această bătaie electorală e la plural. Niciun partid, niciun candidat nu „bate electoral“, fără acea admirabilă şi fabuloasă mulţime care i se alătură, care îl împinge în faţă, care îl forţează să fie cel mai bun. Iar, de data asta, mai mult ca oricând, această bătaie electorală pe care a primit-o PSD-ul e mai ales din partea oamenilor. Ceea ce însă mă nelinişteşte, după această bucurie pe care nu mi-o refuz şi pe care am trăit-o fără cenzură, e cum arată ziua de mâine.

Nu cred că de mâine trebuie să primim vreo zi de „miere“. Nu e timp şi nu mai e cazul. Dacă vom începe, aşa cum am văzut în lunile ulterioare victoriei din 2004, cu edulcoraţii în faţa abaterilor de la reguli, cu tot felul de scuze, care de fapt încurajează prelungirea nepotrivită a euforiei, dacă exact cei care ne-au susţinut ne încântă cu scuze de felul „nu-i nimic, sunteţi la început”, „lăsaţi că e bine, alţii au greşit şi mai mult”, „nu vă bateţi capul cu ce spun ăştia, sunt nemulţumiţi permanenţi”, „vedeţi-vă de treabă că ştiţi voi ce faceţi”, atunci sigur vom rata.

Nici permanentele filipice nu au darul să ajute. O stare de negare a fiecărei propoziţii sau atitudini iarăşi nu e adecvată. Şi mai ales când simţi din ton că e vorba de un refuz şi o critică ce are la bază o opţiune diferită politic şi electoral. Aici e o zonă roşie pe care trebuie să o accepţi fără să o ai neapărat ca reper.

Din experienţă, am constatat că cei mai periculoşi duşmani s-au dovedit a fi cei care veneau din rândul susţinătorilor, admiratorilor, fanilor, care refuzau orice observaţie critică la adresa câştigătorului, care îşi continuau manifestarea admiraţiei respingând orice analiză. Pentru aceştia, apaluzele continuau, fiindcă totul era în comparaţie cu ceilaţi care au pierdut şi care erau mai răi, mai urâţi, mai nenorociţi, mai odioşi. Iar cei noi - mai frumoşi, mai drepţi, mai promiţători la momentul victoriei-, începeau să devină ca cei care fuseseră puşi la coţ în ringul electoral.

Pot spune că, dacă Traian Băsescu a pierdut cârma, s-a datorat si privirilor umede ale susţinătorilor de peste tot, din interior şi exterior, care, la început, nu încetau să găsească scuze pentru un Becali, o casă nepotrivită, un abuz de limbaj sau de funcţie. Şi acest început a fost atât de mult prelungit de către susţinători, încât atunci când au decis să intervină ca să să se corijeze una-alta, susţinătorii au părut dezertori ai cauzei.

Cum ar fi, de exemplu, să începem să găsim aliaţi „imorali”, alianţe de conjunctură, doar ca să punem mâna pe toată puterea. 

Aşa că fără zile de „miere”. Chiar nu mai e timp de repetat aceleaşi greşeli. Pentru că în politică, cel mai frecvent se fac aceleaşi greşeli, dar de fiecare dată multiplicat. Cum ar fi, de exemplu, să începem să găsim aliaţi „imorali”, alianţe de conjunctură, doar ca să punem mâna pe toată puterea. Este greşeala care ne-a costat pe toţi foarte mult. Au fost perioadele cele mai proaste ale „democraţiei” noastre. Când toată scena politică era dominată de modelul „partidului-stat” cu un „tătuc” în frunte. Indiferent cum s-a numit acesta.