Euro-fantezia unui veteran

Încep acest prim text, aşa cum se cuvine, salutându-i pe cititorii Adevărului şi pe semnatarii textelor ce fac din acest colţ de pagină (web) un spaţiu de comunicare cu totul special. Voi încerca şi eu să vă supun atenţiei, atât cât voi fi în stare, teme interesante din domeniul politic, inclusiv aspecte de politică internaţională sau de integrare europeană.

Şi întrucât în aceste zile atenţia noastră s-a concentrat în primul rând asupra aspectelor interne, poate n-ar fi rău să discutăm pe marginea unui subiect ce ţine de Uniunea Europeană. E vorba de o opinie exprimată de venerabilul Valéry Giscard d’Estaing (87 de ani), fost preşedinte francez şi, desigur, o personalitate de prim rang a politicii europene din ultimele decenii. Portalul EUobserver reia (http://euobserver.com/ economic/119575) o idee exprimată de Giscard într-un interviu acordat ediţiei poloneze a publicaţiei Newsweek: zona euro ar trebui să-şi închidă porţile după aderarea Poloniei.

E întodeauna interesant să urmăreşti părerile politicienilor seniori asupra integrării europene. Neconstrânşi de funcţii sau de angajamente formale, spun uneori lucruri  pe care alţii le gândesc, dar nu îndrăznesc să le exprime. Nu e un secret pentru nimeni faptul că actuala criză îi face pe mulţi dintre membrii vechi ai UE să se teamă de extinderea către est a zonei euro. Şi probabil că sunt destui şi cei ce şi-ar dori, asemeni fostului preşedinte francez, ca extinderea UE să nu mai fie acompaniată de extinderea zonei euro.

Cum ar arăta, aşadar, o Europă conturată pe intuiţiile fostului preşedinte al Convenţiei pentru Viitorul Europei? Unde s-ar situa o ţară precum România? În fine, merită tratate aceste chestiuni altfel decât cu indiferenţă?

Dl Giscard îşi imaginează o zonă euro consolidată printr-o uniune bugetară şi fiscală, din care ar urma să facă parte doar statele dispuse să parcurgă tot acest drum. „Ar fi bine”, afirmă el, „dacă ar rămâne cele şase state fondatoare. . . plus Spania, Portugalia şi Austria. Nu spun nimic de celelalte”. Excepţia de care fostul preşedinte francez este dispus să vorbească, este Polonia – probabil, spre satisfacţia acelor cititori ai revistei care îşi menţin opţiunea pentru o integrare substanţială. Celelalte ţări ar urma să rămână într-o uniune edulcorată, cu prerogative foarte limitate, nu cu mult mai consistente decât cele ale uniunii vamale iniţiale. Numărul membrilor ar creşte prin noile extinderi, dar zona euro ar rămâne închisă, poate definitiv.

Se poate comenta mult pe tema unei astfel de divizări. Eretică din perspectiva liniei oficiale a instituţiilor de la Bruxelles şi a guvernelor naţionale, o astfel de idee nu aduce decât prea puţină valoare. Nu face decât să repoziţioneze într-un alt cadru problema Nord-Sud, nu rezolvă dezechilibrul fundamental din axa Paris-Berlin şi, mai ales, nu prezervă un element psihologic central al uniunii monetare: sentimentul ireversibilităţii. Creează divizări nu doar între zona euro şi cea non-euro, ci chiar în interiorul primeia. Ignoră caracterul structural al problemelor ce au dus la actuala criză, pentru că nu e deloc clar că într-o zonă mai restrânsă s-ar atenua cu ceva dezechilibrul generat de diferenţa de competitivitate între Germania şi Spania, spre exemplu.

În fapt, asistăm la un enunţ ideologic. În timp, spune dl Giscard, Europa a evoluat „dinspre căutarea păcii înspre căutarea măreţiei”. Grecia şi (o parte din) Estul postcomunist sunt principalele obstacole, iar euroscepticii din Nord nu par să ajute, nici ei, prea mult. Ideea unei insule puternic  integrate, situate într-o Uniune mai vastă, sugerează nu două viteze, ci două vehicule, iar fostul preşedinte francez admite că ele vor tinde să se deplaseze în direcţii diferite. Ocupanţii celui de-al doilea ar trebui, probabil, să se consoleze cu apartenenţa la un fel de Zonă Economică Europeană (EEA) ceva mai pretenţioasă.    

Nu ne vom confrunta, probabil, cu riscul unui tipar de genul celui expus atât de tranşant de Giscard d’Estaing. Dar s-ar putea să asistăm la alte forme de excludere, pentru că  ţările capabile (şi dispuse) să avanseze rapid nu vor mai aştepta acordul celorlalte. Atmosfera s-a schimbat suficient de mult încât aceste variante să nu mai fie respinse din start. În cazul în care sub aceeaşi umbrelă politică vor căpăta contur două modele diferite de integrare economică, o primă întrebare ar fi dacă tranziţia de la unul la celălalt va fi posibilă şi în practică, nu doar pe hârtie. Cea de-a doua ar fi, evident, dacă ea va şi merita.

Aflată la periferia Uniunii, ţara noastră a fost nevoită să-şi autoimpună obligaţii (Pactul Euro-Plus, Tratatul de guvernanţă în Uniunea Economică şi Monetară) pentru a inspira ceva mai multă încredere. Stagiul în mecanismul european al ratelor de schimb (ERM II) va coincide cu foarte probabila apariţie a unor noi forme de condiţionalitate, dacă UE va avansa pe calea integrării fiscal-bugetare, aşa cum se preconizează  pentru viitoarea legislatură. Cele mai multe dintre aceste adaptări sunt cât se poate de utile, însă „buturile” integrării trebuie să rămână fixe.

Dl. Giscard din 2003 şi cel din 2013 par să aibă păreri diferite despre starea şi viitorul Europei, dar „ambii” îşi asumă soluţii tranşante. Să sperăm că orice tentativă  bazată pe excludere arbitrară va avea aceeaşi soartă ca şi Constituţia Europeană – sau chiar mai rea.