De la alegerile parlamentare încoace, USR-ul s-a pierdut în dezbateri interne şi lupte fratricide pentru putere. Şi-a spălat rufele în public, în faţa celor câteva mii de membri şi simpatizanţi, puţinii oameni interesaţi de ceea ce se întâmpla în partid. A făcut referendumuri şi alegeri interne pentru care a fost ciuca miştourilor în politica românească, dar şi în societatea largă, unde avea, cât de cât, imaginea unui partid reformist. A pierdut, mai degrabă decât să câştige, imagine şi electorat. Bref, a făcut implozie, într-o evidentă lipsa de unitate şi conducere. 
 
Încă nu-mi pot da seama cum un partid mic, de vreo 2000 de membri (practic câteva blocuri) nu se poate uni. La partidele mai mari, există un liant comun, un scop care nu are legătură, neapărat, cu preluarea puterii, ci cu un ţel ulterior, o împărţire a caşcavalului, o sumă de aşteptări. Nimeni nu intră în PNL sau în PSD de dragul doctrinei. Niciun român, măcar cu un taburet hâţânat la cap, nu vine de pe stradă să se înscrie în vreunul dintre partidele mari din ideologie, ci din dorinţa de a obţine ceva.
 
USR a avut oameni cu poäng-ul la cap, care s-au înscris de pe stradă. A fost primul partid din România care a strâns semnături pe bune pentru candidaţii săi. A făcut, practic, imposibilul: a dat o urmă de speranţă politicii româneşti şi democraţiei participative. Şi, apoi, dând de putere, useriştii s-au împrăştiat. Este tot o formă de oportunism să ignori proiectul comun, unitatea partidului, în favoarea ta, ca politician proaspăt ales. Să nu acoperim ţambalul aici.
Leadership-ul USR are o datorie de onoare: să-şi ceară scuze pentru ultimele luni şi să înceapă din nou, de la zero, proiectul. 
Lipsa de experienţă politică, consultanţii proşti, greşelile fantastice de comunicare politică (din care, în continuare, îmi rămâne în minte apologia făcută Rusiei de consilierul lui Nicuşor Dan), leadership-ul slab şi jocul intern de putere din urma acestui fapt au dus la colaps. 
 
În ciuda consilierilor, Nicuşor Dan a avut singura viziune clară, aceea de a transforma partidul într-unul naţional. Când a fost vorba să impună cursul, însă, a clacat. Era nevoie de o simplă declaraţie politică, de câteva cuvinte, cu privire la iniţiativa Coaliţiei pentru Familiei, dar s-a îngropat în propriile principii şi a fost, apoi, acoperit de fanii unui alt proiect, ceva mai de nişă, unificator-cioloşist. Atunci, USR-ul şi-a pierdut şi locomotiva politică. 
 
Simplific dramele interne, dar lumea ştie doar câteva lucruri: aţi avut cele mai multe voturi anti-CpF în votul de la Cameră, apoi v-aţi pierdut în dezbateri interne, de pe urma cărora Nicuşor Dan a roit-o. Asta e tot şi nu interesează pe nimeni mai mult, la nivel public. Aţi ales să vă poziţionaţi împotriva referendumului, dar asta abia dacă s-a înregistrat. Mai e bârfa cu Cioloş, că ar vrea, că nu, dar nu vorbim aici despre cunoştinţele omului de pe stradă. Ăla abia dacă înregistrează acum legătura Nicuşor Dan = USR. Şi săracul om e plecat din partid! 
 
Mă gândesc, ca să păstrez planul nordic, la citatul din Halmet, privind armata condusă de un prinţ „firav şi blând“ care vrea „cucerirea unei coji de ou“. Asta mi se pare USR acum. Noul şef al USR, Dan Barna, îmi aduce aminte de liderii de tranziţie ai PDL+PNL. Înţeleg că va domni peste ceata politică în plină gâlceavă până în 2019. Adică va păstori, cel mai probabil, peste un haos din ce în ce mai evident. Nu am nimic cu omul, sunt sigur că sunt destui oameni extraordinari în USR, pe câţiva chiar îi stimez, dar îi prevăd o preşedinţie cel puţin dificilă. Mă îndoiesc că va ţine partidul unit, deoarece problema nu era Cioloş, acolo, ci lipsa de viziune.
Dacă tot este de sacrificiu, însă, poate că domnul Barna ar putea lua greşelile partidului în cârcă şi să ceară o nouă direcţie. 
Şi întorcându-mă la această idee, a unităţii, a unui plan de viitor, observ cum, în ciuda unei activităţi parlamentare decente şi a unui activism evident la nivel local, partidul continuă să fie în derivă. Oamenii şi-au învăţat job-urile, îşi fac treaba, cât de cât, mai ales că în opoziţie e mult mai simplu, dar activitatea lor se ridică cu greu la nivelul aşteptărilor. 
 
Aşteptarea cea mare era ca USR-ul să unească nemulţumiţii Establishmentului. Îmi închipui cât de frustrantă este această activitate, să aduci înapoi în politică oamenii care nu mai vor să audă de ea, cei hăituiţi de sistem şi care şi-ar dori, mai degrabă, să emigreze, decât să mai piardă timp în societatea actuală. Dar fraţilor userişti, voi aţi vrut asta! Voi aţi căutat linia aceasta de comunicare şi de politică, de luptători anti-sistem! Nu v-a obligat nimeni să candidaţi, să formaţi un partid, să-l grăbiţi la nivel naţional şi apoi să vă treziţi că nici dracu' nu e interesat de politică;  că totul e o aparenţă, că niciun partid politic nu are în realitate atâţia membri, că toţi cei care ar fi doritori de implicare sunt, în fapt deja luaţi pe un sistem la care voi nici măcar nu vi l-aţi imaginat şi pe care nu-l vreţi. 
 
Îmi pare rău, dar asta este realitatea. V-aţi aşezat într-un colţ. Nu vă puteţi baza strict pe ideea de partid pentru votul negativ, anti-Establishment. Veţi deveni, din eroarea statistică a unor sociologi, accelerantul unei dezamăgiri pentru o bucată din electoratul care mai avea, acolo, o speranţă de viaţă în această ţară. Trebuie să trageţi linie şi să vă redefiniţi, să înţelegeţi că reformismul nu înseamnă şi schimbarea subită a societăţii sau activism agresiv, să mai înghiţiţi câte o găluşcă fierbinte (sau măcar să tăceţi, pe teme precum CpF) şi să vă alegeţi trei puncte simple de mers înainte.
 
Şi anti-PSD e toată lumea, deci e luat.