După douăzeci de ani

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu în ultimul rând, trebuie precizat că procentul celor ce vor monarhie constituţionala, în jur de 17%, nu este chiar de speriat pentru “republicani”, mai ales că nu cunoaştem consistenţa opiniilor de acest tip.

Barometrul INSCOP-Adevărul a publicat în ziarul de ieri probabil cel mai comentat calup de întrebări de când a început proiectul până azi. Ce a atras cel mai mult atenţia este preferinţa românilor pentru unul dintre feluritele regimuri politice prezentate în grila întrebării. Care va să zică, dacă parafrazăm un clasic imn din perioada regalităţii (Un Dumnezeu avem în ceruri/un rege pe pământ avem), reiese că tot avem un Dumnezeu în ceruri (încrederea în Biserică este totuşi la cote foarte înalte pentru un stat laic), dar ce vrem pe pământ? Să fie republică prezidenţială, semi, sau parlamentară? Să fie monarhia?

Vorba lui Caragiale, se întâmplă lucruri ciudate în “frumoasa noastră republică”. Nu vreau să reiau argumentaţia articolului din Adevărul de ieri sau a raportului pe această secţiune a sondajului, publicat pe siteul Inscop.

Vorbim într-adevăr despre două axe: axa “putere personificată” vs. “putere colectivă”, respectiv axa clasică, republică vs. monarhie. Din start, reiese că românii vor puterea personificată. Vor ca statul să fie întrupat de cineva. Nu ştim, pentru că nu asta am întrebat, dacă acest cineva trebuie să fie un “executiv” sau mai degrabă un “simbol”. S-ar putea să nu fie nici foarte relevant.

Un comentariu de ieri afirma că e ciudată majoritatea care vrea republică prezidenţială în contextul în care popularitatea “preşedintelui jucător” este atât de mică. De acord că pare ciudat, dar cei care au fost să voteze la referendum pentru demiterea preşedintelui nu trebuie să ne imaginăm că vor să îl înlocuiască cu vreun preşedinte strict formal şi eventual votat de parlament. Istoria electorală postdecembristă ne arată că românii ţin totuşi să îşi voteze preşedintele, poate mai mult decât să îşi voteze parlamentarii. Oricum, republica parlamentară era greu de crezut că va stârni interesul electoratului, mai ales că este asociată chiar prin denumire cu o instituţie, pe cât de importantă pentru democraţie, pe atât de nepopulară, iar cea semiprezidenţială este, probabil, în bună măsură, necunoscută sau neînţeleasă de marele public.

Discuţia cea mai aprinsă a fost însă în jurul apetenţei pentru monarhie. Cei mai puţini “monarhişti” se găsesc, conform datelor, pe segmentul 65 de ani şi peste. Au trecut deci 20 de ani peste “bătrânii” simpatizanţi ai regelui Mihai de la începutul anilor 90. 20 de ani cât o schimbare de paradigmă. Muşchetarii au fost înlocuiţi de persoane educate în anii 50 care au prea puţine în comun cu monarhia, dacă nu cumva sunt chiar ostili ideii.

Paradoxal pare faptul că “monarhişti” sunt în primul rând tinerii între 18 şi 35 de ani. Nu este tocmai un vad natural al simpatiei pentru Casa Regală a României şi nici măcar nu putem suspecta respectivul segment ca având în mod special o “cultură regalistă”. Este adevărat că o anumită nemulţumire generala cu politica a îndepărtat o parte a populaţiei tinere şi educate peste medie de politic. Este de asemenea adevărat că totusi, Casa Regală a fost prezentată în media ultimilor ani în mod prioritar în culori luminoase şi umane. Pentru acest ax demografic, monarhia poate fi un refugiu nu doar din calea politicii, ci, atenţie, unul metaforic din calea politicului. În raportul INSCOP noi am emis şi ipoteza, plauzibilă, că ideea monarhică a recucerit tineretul European inclusiv prin latura ei mondenă, care a reuşit, surpriză, să reînvie prinţii şi prinţesele din poveşti. Ne referim aici la mult mediatizata căsătorie a prinţului William cu Kate Middleton, cu tot ce a urmat, care a readus în mentalul colectiv şi o altă imagine decât cea a prinţului-pensionar care dominase monarhiile europene în a doua jumătate a sec. XX.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat că procentul celor ce vor monarhie constituţionala, în jur de 17%, nu este chiar de speriat pentru “republicani”, mai ales că nu cunoaştem consistenţa opiniilor de acest tip. Sunt ei “monarhişti” mai degrabă decât “nemulţumiţi” sau invers? Ce grad de cultură “monarhistă” au şi câtă influenţă a avut asupra acestei opinii televizorul, libera circulaţie prin monarhiile europene etc.? Cert este că dupa 20 de ani avem iar câţiva oameni în jurul Coroanei. Dar sunt ei muşchetarii, ca în romanele lui Alexandre Dumas, sau doar nuntaşii întârziaţi ai lui Will şi Kate, ca în romanele Sandrei Brown?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite