Dragostea e ca şi-o râie

Acest articol e doar o glumă. Dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti, iar noi nu ne-am sparge creierii, încercând să-i dăm de cap.

Piatra din baltă, a prostului, spune poporul, nu poate fi dovedită de zece înţelepţi. Rolul istorie prostiei nu este niciodată acceptat de oameni. Dracu' ştie de ce. Cum să-ţi decidă viaţa un prost? Nu, acolo e mâna „ocultei“, conjuraţia ticăloşilor, guvernul din umbră. Şi toate prostiile aferente. E zadarnic să încerci să demonstrezi că asta e istoria lumii, că, din punctul de vedere al afectelor, spaimelor şi prejudecăţilor, suntem încă în comuna primitivă. De aceea am să încerc să ofer un răspuns simplu şi coerent la marea provocare, adică povestea cu preşdintele şi dna Elena Udrea. Cum spunea un comunicat oficial (care m-a făcut să râd singur): „A fost o întâlnire la nivel înalt, între doi preşedinţi ai României, între actualul Preşedinte al României şi viitorul Preşedinte al României. A fost aproape un moment istoric: am văzut mai natural ca niciodată o predare de ştafetă.“ Cireaşa de pe tort: dl preşedinte şi-a dat acordul public pentru şefa PMP. Nu povestea în sine contează. Câte am văzut noi în aceşti 25 de ani de tranziţie n-o să putem povesti nici unei hoarde de nepoţi. Imediat după asta, s-au declanşat grele operaţiuni pe frontul mediatic, iar analiştii au început cu teoriile. Ba că Băse a bătut palma cu Ponta. Va fi prim ministru, ba Elena va fi. Ba Iohannis va fi şuntat cu o zi înainte de depunerea candidaturii. Ba nu, Iohannis e omul lui. Preşedintele va arunca pe masă dosarele cu care îl va omorî pe Ponta. În toate discuţiile, blonda de la PMP e la loc de cinste, iar viitorul îi surâde politic. Fireşte, orice analist serios are grijă să spună că actorul principal e stăpânul serviciilor. Omul care a frânt şiruri-şiruri de adversari viteji, da' cam prostovani, încă se arată a fi un Ostap Bender în mare formă.

Vai, nu (şi aici începe, de fapt articolul meu, care va fi şi foarte scurt). Nimic din toate astea. Nicio combinaţie. Niciun plan diabolic. Nici măcar a noua viaţă a pisicii care cade mereu în picioare. Nu. Preşedintele iubeşte. Atât. Iubeşte năprasnic şi cred că orice femeie cu suflet va ofta înduioşată. Pentru dragostea asta, dl preşedinte, ca un flăcăiandru adulmecând catrinţa, a renunţat la tot: partid, prieteni, ţară. Însăşi familia lui, baza lui socială, e adusă la tăcere. O tăcere obidită şi supusă. Poate că nu ar fi atât de tragic, dacă ar fi fost o pasiune obişnuită (am mai văzut cazuri asemănătoare: favorita primea casă, maşină şi un card barosan). Dar, aici, pasiunea urmează alte legi, total anapoda. În loc să scadă, ea se amplifică, bolnăvicios, ca şi cum ar fi coşmarul unui om bolnav. Cu o dărnicie oarbă, el dăruieşte nemăsurat partid, sclavi, rapoarte, capete de duşmani în vârful ţepuşei (ehei, ce au ajuns vestitele ţepe d-anţărţ!) şi ţară. Gândiţi-vă numai cum l-au apărat Blaga, Macovei sau Anastase. Prafu' s-a ales de ei. Şi pentru că iubi nu a luat postul frăgezit, s-a spart un partid. Când un ziarist (care l-a apărat odinioară) a avut neobrăzarea să se atingă de fosta ministreasă, serviciile l-au căutat pe vinovat şi în laptele supt de la mama. Iar când catindatul preparat de preşdinte a fost extras ca o măsea stricată, însuşi preşedintele şi-a regăsit vorbele grele care l-au făcut celebru.

Acum analiştii caută cu disperare o pisică neagră în cutia neagră de la Cotroceni. Pisica a murit, însă mieunatul parcă le sună în auz, ca şi cum ar fi vie!