Discursul preşedintelui Iohannis la un an de la învestitură

Klaus Iohannis, în Parlamentul României FOTO Mediafax

Încep să scriu acest comentariu la puţine minute după încheierea transmisiei radio-televizate a discursului ţinut de preşedintele Klaus Iohannis în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului României cu prilejul împlinirii unui an de la preluarea mandatului.

Patru sute de parlamentari prezenţi fizic în sală, o bună parte dintre ei la fel de interesaţi de mesajul preşedintelui ca şi cei mai bine de 100 de colegi absenţi din motive care nouă, electoratului, ne vor rămâne ca întotdeauna pe veci necunoscute căci ei, aleşii, nu au de dat la nimeni socoteală, având în schimb garantat dreptul la nesimţire şi la noi privilegii, drept exercitat cu maxim dispreţ nu mai departe de ziua de ieri, au fost poftiţi să asculte un discurs deloc spectaculos. Cu nimic mai spectaculos decât celelalte trei discursuri pe care dl. Iohannis le-a mai ţinut în faţa aleşilor, atunci când domnia-sa a socotit necesar să uzeze de dreptul său constituţional de a se adresa Parlamentului.

De altminteri, în chiar cuprinsul mesajului său, dl. Klaus Werner Iohannis a ţinut să sublinieze că nici spectaculosul, nici dorinţa de a provoca valuri, nici implicarea mult prea vizibilă şi nu întotdeauna potrivită, cu efect practic, şi cel mai adesea neconstituţională, nu au reprezentat principalele puncte de interes, cu atât mai puţin obiectivele primului său an de mandat. Nefăcând, pur şi simplu, parte dintre priorităţile înscrise pe agenda sa de preşedinte. Într-o voalată, indirectă, dar constant prezentă referire cu caracter antitetic la felul în care a înţeles predecesorul său, nenumitul Traian Băsescu, să îşi exercite mandatele, dl. Klaus Iohannis a mizat în alcătuirea discursului pe concepte precum normalitatea, redobândirea normalităţii, respectiv revenirea la normalitate şi dialog politic dar şi social. Definite drept obiective realizate. Şi pe recâştigarea încrederii înţeleasă ca obiectiv de realizat.

E vorba despre elemente pe care nu doar analiştii mai mult sau mai puţin rafinaţi, ci întreg electoratul le-a resimţit ca lipsind din modalitatea în forţă, mereu agitată, grotesc omniprezentă, de jucător autoproclamat ca atare, în care dl. Băsescu a socotit că ar fi fost bine să îşi gestioneze în special cel de-al doilea mandat prezidenţial. Dominante care au lipsit în mod voluntar şi programat din conduita publică şi acţiunea politică a noului preşedinte.

Antiteza despre care vorbeam mai sus a apărut în discursul domnului Iohannis într-un chip mai mult decât ponderat, singurele acute, care sunt sigur că îi vor provoca iritări d-lui Băsescu, insinuându-se în secvenţa în care preşedintele a abordat modificările de natură calitativă şi cantitativă din politica externă a României ultimului an. Dl. Iohannis vorbind, şi nu fără temei, despre o izolare defel benefică în care predecesorul său ar fi lăsat România

Orice s-ar spune, e clar că, fie şi nenumit, dar mereu evocat, dl.Traian Băsescu şi amintirea lui, îi bântuie, pe mai departe nu doar pe românii de rând, ci şi pe preşedintele lor. Mai pronunţat chiar decât amintirea  fostului premier Victor Ponta, al cărui nume nu a fost nici el amintit ca atare, dar a cărui debarcare reprezintă dacă nu cea mai importantă, oricum cea mai vizibilă izbândă a primului an de mandat al d-lui Iohannis. După unii comentatori, o lovitură de forţă a acestuia.

Schimbarea de paradigmă invocată de preşedinte în urmă cu o lună şi jumătate, atunci când saluta, în stilul său propriu, dar cu nedisimulată satisfacţie, demisia lui Victor Ponta şi a cabinetului condus de acesta înseamnă împlinirea nu doar a unei dorinţe personale, ci şi răspunsul la aşteptările unei consistente părţi a electoratului. Aşteptări care, în zilele acelea de maximă tensiune, au dobândit forme acute. Imperative. E mai greu de spus în acest moment dacă acea parte ce şi-a dorit schimbarea cu pricina a fost şi majoritară. Şi dacă respectiva parte îşi mai păstrează în totalitate şi azi opţiunea.

Chiar dacă a evitat să facă referiri cu caracter autocritic, preferând, în schimb, să îi critice la scenă deschisă şi nicidecum nejustificat pe parlamentari şi jumătăţile de măsură din activitatea lor şi din legile întocmite şi adoptate de ei, e cum nu se poate mai clar că preşedintele nu e defel mulţumit doar cu acest gen şi cu această etapă a schimbării.

Discursul d-lui Iohannis ne lăsa chiar să deducem că însuşi preşedintele îşi percepe întâiul an de mandat nu ca primul, ci ca momentul zero al schimbării. O schimbare pe care dl. Klaus Iohannis nu a ratat ocazia de a o pune în relaţie simbolică cu Revoluţia română din decembrie 1989, de la al cărei început se împlinesc chiar azi 26 de ani.

Nu trebuie să fii analist politic pentru a observa că acest moment zero a durat niţeluş cam mult. Preşedintele a lăsat să se înţeleagă că însăşi domnia-sa îşi doreşte o accelerare şi că ea se va produce în 2016, în primul rând printr-o regândire a pârghiilor utilizate în acest sens. Dl. Iohannis a invocat drept prioritare educaţia şi cultura.

Rămâne de văzut cum vor deveni aceste pârghii cu adevărat funcţionale câtă vreme proiectul Bugetului de Stat pe anul 2016, proiect pe care parlamentarii urmau să îl voteze imediat după ce preşedintele îşi va fi încheiat discursul, nu prevede nimic spectaculos la acest capitol. Oricum, nici cea mai mică urmă, nici cel mai timid semn de schimbare de paradigmă.