Naţiunea şi încă un pas... în impas

Am văzut într-un articol anterior că de la substantivul „popor” pot fi formate două adjective, „popular” şi „populist”. În cel de al doilea, sufixul „ist” este peiorativ. O soartă similară o are şi substantivul „naţiune”. Şi acest substantiv are două adjective, „naţional” şi „naţionalist”, al doilea fiind marcat de sufixul cu pricina, adică „ism”-„ist”. În perioada interbelică, adjectivul „naţionalist” nu avea un caracter peiorativ.

„Naţionalist” era acela care îşi iubea propria lui naţiune (la baza căreia stă poporul), fără a discredita alte naţiuni, ca fiind inferioare, ceea ce era un semn de şovinism (cuvânt care nu are legătură cu Dan Şova, care pare mai degrabă şovăielnic). Abia din perspectiva internaţionalismului proletar al comuniştilor, ca şi a dictaturii proletariatului, cuvintele „naţiune”-„naţional” deveneau suspecte, iar epitetele „naţionalism”-„naţionalist” te puteau trimite după gratii. După 1989, partidele istorice au fost  reînfiinţate, iar cele două partide mari, adică PNL şi PNŢ,  al doilea devenind PNŢCD, poartă în miezul denumirii lor termenul „naţional”. Dar, este vorba de „naţional”, nu de „naţionalist”, după cum, în cazul celui de al doilea partid, este vorba de adjectivul „ţărănesc”, nu de „ţărănist”, deşi uneori este folosită şi forma „ist-istică”, pentru a-i zice aşa!  Există şi unele încercări de a reabilita termenul „naţionalist”, în sensul lui interbelic, adică pozitiv, numai că dacă aceste încercări sunt de genul celei pe care a mers şi merge Corneliu Vadim Tudor, şansele de reabilitare ale lui „naţionalist” se împuţinează până spre dispariţie. În astfel de cazuri, se ajunge la ceea ce numim „extremism”, care este un exces, marcat de adverbul „prea”. În contrapunct, mai mult sau mai puţin armonic, înţeleptul nostru Bulă ne sfătuieşte paternal cu „Nici prea prea, nici foarte, foarte” (tu, nepoată, măi, nepoate!).
 

Ca şi în cazul altor valori, avem şi aici o bipolaritate, adică naţional-internaţional, pe de o parte, dar şi naţional-regional, pe de altă parte. Prima este externă, a doua este internă. Chiar şi atunci când încă nu se ştia că Pământul este rotund, că este un fel de glob, au existat mişcări de „globalizare”, iar acestea au fost Imperiile, de la cel al lui Alexandru Macedon, sau cel roman, prin tentativa lui Napoleon sau a lui Hitler, până la aşa-numitul ”internaţionalism proletar”. Este greu de spus „pe ce se baza” elinul Aristotel atunci când afirma că toate imperiile sunt trecătoare.

Trecătoare a fost şi tentativa Internaţionalismului proletar. Ea a îmbrăcat forma istorică şi regională a sovietismului, şi, mai adânc, chiar a pan-slavismului rusofon. Oricâte păcate ar fi avut Nicolae Ceauşescu, aici numele lui trebuie menţionat, el mergând pe varianta unui socialism al românilor, de unde şi numele republicii RSR. Numai că, drumul spre iad fiind pavat cu „bune intenţii”, ne-am trezit, într-un târziu, în iadul unei dictaturi personale, a dânsului, şi mai ales a dânsei. De unde şi redescoperirea versului din imnul naţional „Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte”.
 

Înscrierea noastră în UE este doar o secvenţă a viitoarei sau a virtualei globalizări. Dacă nu mă înşel, Traian Băsescu este unul dintre primii politicieni care a precizat diferenţa simplă şi clară, esenţială oricum, dintre „înscrierea” în UE şi „integrarea” în UE. Prima este un document oficial, cu ştampile şi semnături, a doua este un proces obiectiv, un drum sau o cale, pândite de pericole şi de riscuri. În acest sens, chiar situaţia de azi a Greciei este cel mai „tare” argument. Vrem-nu-vrem, simpla înscriere în UE, implică un „transfer de suveranitate”. Dar, este vorba, dacă vorbim româneşte, de un „transfer”, nu de o „cedare” impusă imperativ sau imperial de o altă ţară. Acest  „transfer” se face de la Bucureşti la Bruxelles şi el vizează doar anumite domenii, precizate prin convenţii bilaterale.

La Bruxelles avem şi noi aleşii noştri, a căror sarcină de bază este să voteze, să vegheze şi să supravegheze, dacă nu au altceva mai bun de făcut (cum unii se pare că au). Chiar şi în SUA, diverse state pot avea articole de Lege diferite, cum ar fi pedeapsa cu moartea. Dar, în cazuri foarte complexe, sau complicate, de regulă, conflictuale, intervine Legislaţia federală, care are ultimul cuvânt. Este aceasta o „cedare a autonomiei” unui stat în raport cu statul statelor, care este SUA!? Nu ştim pe ce variantă va merge UE în viitor, la acest capitol al destinului naţiunilor, întrucât există câteva alternative, cu grade şi nuanţe diferite. Oricum, între multe atitudini autohtone, ne surprinde atitudinea omniprezentului Călin Popescu Tăriceanu, care, uneori, „se retrage”, dar numai din cauza unor înalte raţiuni politice şi strategice. Dânsul consideră că şi în relaţiile cu alte state, noi  trebuie „să ne retragem” strategic. Dânsul zice că rămâne fidel politicii autentic liberale, adică imperativului clasic şi tradiţional „Prin noi înşine”.

Domnul CPT ne face repetat teorie „libertăţii absolute”, ca libertate a individului, respectiv a indivizilor. În acest caz, este suspectă prezenţa pluralului „noi” din formula-program „Prin noi înşine” Aici, ori este vorba de un grup de indivizi, asociaţi provizoriu printr-un interes îndoielnic, deci de o „gaşcă”, fie ea numită şi „partid”, ori este vorba de pluralul academic, în care sub auto-declaratul „Noi” se poate ascunde Eul cel mai egolatru şi mai agresiv. Cel puţin, voievodul declara cinstit şi deschis „Io, Mircea Voievod”.Să vedem ce se va mai întâmpla, atunci când pe la noi va ajunge cândva şi Supra-Liberalismul, asociat cu numele lui Margaret Thatcher. Adică, ce se va mai întâmpla atunci cu NOI, deci, cu naţiunea română. Cândva, într-un viitor îndepărtat, ca efect al  globalizării, se vor stinge şi naţiunile, urmate fiind de cine ştie ce formă de comunitate umană. Nu voi apuca acele vremuri, nici eu şi nici copiii mei. Dar, nici nu aş vrea să mai trăiesc într-o lume în care naţiunile, popoarele şi limbile lor au dispărut.   
 

Oricare cetăţean român, care a făcut cel puţin liceul, ştie câte ceva despre cultura  de odinioară a grecilor, şi poate avea nostalgia ei. Constantin Noica, temeinic cunoscător al limbii şi al culturii acestui popor, făcea o distincţie clară, aproape tranşantă, între elini şi greci. Elinii aparţin trecutului, ei fiind creatorii culturii eline, dar grecii sunt doar urmaşii care nu s-au mai putur întoarce la înălţimea străbunilor lor. Nu vom generaliza expresia lui Eminescu, „grecotei cu nas subţire”, deşi ea ar putea avea o acoperire chiar în „nasul” lui Călin-„Filă de poveste” Dar, măsurile luate de către premierul  Alexis Tsipras, pot încuraja distincţia pe care a făcut-o Noica între „elini” şi „greci”
 

PS Cu prilejul ultimelor evenimente din Grecia, mi-am amintit de personajul legendar Narcis. Narcis este victima unei confuzii, dar nu a unei confuzii estetice, ci a unei confuzii epistemice, deci una care ţine de cunoaştere. Sub raport estetic, imaginea lui răsfrântă îl lac era la fel de frumoasă ca el însuşi. Numai că imaginea este ceva, iar chipul lui real este, totuşi, altceva. Încercând să îşi imbrăţişeze imaginea din lac, crezând că este altcineva, dar cineva  real, Narcis a reuşit performanţa de a se sinucide, înecându-se în lac. Demisia este şi ea un act de sinucidere, ca act unilateral, dar liber, într-o democraţie, liberă pe deplin şi ea.