Despre proiectul de revizuire a Constituţiei (II): o surpriză, două, câte?

Decizia Curţii Constituţionale va fi privită în primul rând din unghiul zilei de astăzi, deşi are consecinţe pe termen mult mai îndelungat. Ca primă reacţie, cred că este regretabilă acceptarea unui nivel de participare de 30%, pentru referendumul de revizuire a legii fundamentale; pe de altă parte, introducerea intervalului-tampon de un an este benefică, din perspectiva statului de drept.

Mi-aş fi dorit ca, în chestiunea referendumului ce ar trebui să consfinţească revizuirea legii fundamentale, Curtea Constituţională să nu accepte cifra de 30% şi să dicteze menţinerea vechiului prag de prezenţă (50%+1). Cred că această formă de exercitare a suveranităţii populare – faţă de care sunt sceptic, dar nu ostil – ar trebui segmentată în două componente. Referendumurile „instituţionale” (cele constituţionale, dar şi cele care ating organizarea şi funcţionarea instituţiilor esenţiale ale statului şi alte teme ce fac obiectul legii organice) ar trebui să prevadă un prag al „majorităţii” propriu-zise – majoritatea celor înscrişi în listele electorale. Pe de altă parte, referendumurile pe teme de politici, care nu pun în cauză structuri-cheie ale sistemului, s-ar putea foarte bine desfăşura fără niciun fel de prag.

Această distincţie, deloc străină teoriei politice, reflectă scepticismul meu faţă de utilizarea prea frecventă a referendumului, ca instrument de decizie în democraţia reprezentativă. Referendumul constituţional este, desigur, un eveniment cu totul şi cu totul special. Alte asemenea consultări care ar atinge funcţionarea unor instituţii importante – demiterea preşedintelui se înscrie, cred, în această categorie – ar trebui să fie evenimente rare. Clasa politică n-ar trebui să recurgă la ele mizând pe un succes facil sau pe beneficii de imagine. Desigur, toate aceste consideraţii vizând modul de ameliorare a unuia sau altuia dintre componentele democraţiei nu au sens decât dacă există cel fundamental: convocarea unui referendum problematic sau frivol ar trebui întâmpinată de popor nu doar printr-un vot negativ în ziua consultării, ci şi prin sancţionarea la viitoarele alegeri a partidului, coaliţiei sau liderului care abuzează de acest mijloc democratic. Dacă politicienii pot conta pe o prea mare indulgenţă publică, acest instrument se va demonetiza. Şi, odată cu el, va avea de suferit şi principiul exercitării directe a voinţei populare.

Revenind la tema pragului, aşadar, constatăm că este acceptată varianta de 30% şi că nu se face diferenţa între cele două tipuri de referendumuri, pe care am încercat să o sugerez. Cele două minusuri sunt, însă, parţial compensate de un plus: legea nouă nu se va putea aplica decât după un an de la adoptare. Îmi place această prevedere şi – fără a anticipa motivaţia scrisă a Curţii – bănuiesc că vom citi o pledoarie convingătoare în favoarea  predictibilităţii cadrului legislativ şi împotriva tendinţei oricărei puteri de a modifica  regulile jocului, în pauza dintre reprize. Este o măsură ce serveşte principiul statului de drept, prin aceea că oferă suficient timp actorilor politici să-şi construiască strategii mai solide. Este, sper, o atitudine pe care Curtea şi-o va menţine în timp, indiferent de componenţă sau de climatul politic şi instituţional în care va lucra.

Evident, decizia Curţii reprezintă o veste proastă pentru putere, întrucât este greu de crezut că se va putea trece pragul de 50% cu actualul proiect, fie el chiar marginal îmbunătăţit pe ultima sută de metri. Însă nu trebuie neglijate nici previzibilele obiecţii de fond ale Curţii Constituţionale, a cărei jurisprudenţă include deja solicitarea ca rezultatele referendumului din 2009 să fie încorporate în proiectul de revizuire. O tentativă de a presa adoptarea acestui proiect ar genera un boicot legitimat, indirect, chiar de Curtea Constituţională şi, mai mult ca sigur, ar eşua.

Ar exista, desigur, varianta aşteptării, dar cu adevărat interesante sunt oportunităţile de compromis ce ar putea apărea, în acest interval. Un an nu înseamnă o eternitate, iar dl Crin Antonescu ar putea lua în calcul varianta unui referendum care să se suprapună cu alegerile prezidenţiale (în ideea în care s-ar forţa textul actual sau, oricum, un text care să nu dea satisfacţie dlui Băsescu sau altor opozanţi în chestiuni importante, precum  unicameralismul). Constituţionaliştii îşi vor exprima părerea în această chestune şi – ca întotdeauna – trebuie ascultaţi cu atenţie. Ca politolog preocupat de teoria democratică, însă, cred că este anormal să mergem la alegeri prezidenţiale fără a şti care sunt competenţele viitorului preşedinte. Eu aleg persoana pornind de la compatibilitatea ei cu o fişa a postului pe care trebuie să o cunosc din timp. Dacă vrem să respectăm o logică democratică, votăm constituţia înainte de alegerile prezidenţiale şi – mai mult – ar trebui ca şi Parlamentul şi Guvernul să se „regenereze” prin alegeri, imediat după adoptarea legii fundamentale.      

Curtea Constituţională oferă, în fapt, o şansă de reluare a procesului. Ar fi bine ca toate taberele politice şi instituţionale să profite de acest interval şi să se aşeze la masa negocierilor. Altfel, aşa cum au semnalat mulţi analişti din presă şi din societatea civilă, proiectul de revizuire este, în forma sa actuală, nociv pentru democraţia românească. Îmi însuşesc argumentele privind dezechilibrarea sistemului puterilor, pe care ar tinde să o producă textul ieşit din comisie. Sunt un partizan al unui anumit grad de „parlamentarizare” a democraţiei româneşti, dar aceasta nu trebuie să implice slăbirea justiţiei. O regândire a echilibrelor din sistemul politic nu poate submina  „jucătorii de veto”, instituţii şi norme care contribuie, astăzi, la punerea în practică a vechiului principiu al limitării puterii. Majoritatea în termeni de voturi sau de mandate parlamentare e importantă (şi cred că trebuie să fie elementul decisiv în formarea guvernului), dar regula majorităţii nu trebuie aplicată orbeşte, pentru că democraţia trebuie să cultive nu conflictul (chiar dacă el este şi va rămâne prezent în jocul politic) ci căutarea inteligentă a legitimităţii.