Despre proiectul de revizuire a Constituţiei (I): ar trebui sau nu să fie mulţumit domnul colonel Dogaru?

Urmăresc şi eu, cu un interes demn de o cauză mai bună, încercarea actualei puteri de a modifica legea fundamentală.

Nu ştiu dacă vor reuşi; probabil că lucrurile vor deveni mai clare în următoarele două luni, când se va negocia intens în culise. Proiectul ieşit din comisia parlamentară specială nu e, din câte înţeleg, decât o bază de discuţii, pentru că trebuie să fii naiv să crezi că amânarea votului în plenul celor două Camere ar fi motivată doar de teama de chiulul parlamentar.

Aici, e nevoie de o paranteză. Am fost şi eu întrebat, în particular, cum s-ar putea acţiona pentru păstrarea bicameralismului, în condiţiile în care există referendumul din 2009. Că e consultativ sau nu, e mai puţin important, contează că partidele la putere riscă în plan politic şi electoral dacă nu dau (sau par să dea) curs votului de acum patru ani. Singurul răspuns posibil ar fi fost, după mine, încorporarea urgentă şi fără comentarii a acelui rezultat, prin elaborarea unui proiect de revizuire care să nu cuprindă decât monocameralismul. Acesta ar fi putut fi definitivat încă din februarie-martie, cu un referendum înainte Paşti, cu cvorum de participare de 50% (nu aş fi modificat pragul la referendum), şi ar fi căzut cu graţie la testul popular, pe motive de cvorum. Aşadar, over by Easter. Şi de-abia ulterior ar fi fost modificat pragul şi s-ar fi lansat „adevăratul” proces de revizuire, în care ar fi incluse regiunile, redefinirea raporturilor preşedinte-guvern-parlament şi aşa mai departe, dar fără monocameralism – pe motiv că a eşuat deja. Cu puţin efort şi cu mult noroc, over by Christmas.

Dar nu trebuie să le purtăm noi de grijă liderilor USL, au destui strategi de clasă – a dovedit-o şirul impresionant de prostii săvârşite vara trecută, cu prilejul suspendării preşedintelui. Bine ar fi ca ei să confirme, din când în când, dacă mai sunt împreună sau deja şi-au luat care aragazul, care acvariul, şi au plecat fiecare pe drumul său.

Aşadar, partidele de la putere (liberalii, cu mai mult aplomb decât social-democraţii) s-au apucat de redactat un text. Au făcut-o pornind de la o dezbatere publică subţire, dar nu inexistentă. Au fost, mai degrabă, monologuri paralele, adesea nervoase şi pline de ţâfnă, dar există un progres faţă de precedenta revizuire, desfăşurată sub înaltul patronaj al Primului-Ministru Adrian Năstase. Era şi normal, pentru că acum se pune  problema schimbării regimului politic, şi poate că actualul Parlament ar fi trebuit să primească, din start, competenţe de adunare constituantă. Asta ar fi încurajat electoratul să chestioneze mai atent partidele în privinţa opţiunilor lor constituţionale, în campania electorală din toamna trecută. Dar, procedural, legea fundamentală se poate schimba în toate privinţele,   minus cele în care nu se poate schimba, şi asupra cărora nu insist acum. Una peste alta, dezbatere a fost atâta câta a fost, nu trebuie să vină guvernul sau parlamentul să ne creeze agora – o facem noi înşine, atât cât putem.

Produsul muncii comisiei parlamentare încalcă, se pare, o importantă promisiune a actualei puteri – este vorba de cea făcută anul trecut diverselor organizaţii anti-Băsescu, al căror eminent reprezentant a fost, se ştie, domnul colonel Dogaru. „Instrumentele staliniste”, între care un loc de frunte îl ocupă Curtea Constituţională, nu au fost defiinţate, însă cred că spiritul ce a animat procesul de revizuire ar putea să satisfacă exigenţele domnului colonel şi ale colaboratorilor domniei sale.

Avem de a face cu o tentativă de restrângere a forţei şi competenţelor aşa-numiţilor „jucători de veto” – instituţiile autonome, non-majoritare chemate să modereze jocul politic şi să asigure un grad mai mare de răspundere (accountability) al guvernanţilor în faţa societăţii civile. Există pulsiuni non-liberale, uneori chiar autoritariste, în detrimentul libertăţii individuale. Sunt uşor de sesizat pornirile în sensul concentrării puterii, iar faptul că preşedintele Băsescu este campion în domeniu nu scuză cu nimic atitudinea parlamentarilor: răspunsul corect la discursul anti-partide, atât de popular în rândul opiniei publice, nu este întărirea partitocraţiei, ci extinderea şi adâncirea guvernanţei democratice.

Proiectul de revizuire ne transmite, însă, la fel ca în 1991 şi 2003, senzaţia că avem de a face cu o constitution octroyée, o lege fundamentală pe care, în imensa ei mărinimie, elita politică ne-o face cadou. Dar nu este un cadou necondiţionat, pentru că statul îşi rezervă în continuare dreptul de a ne spune ce e bine şi ce e rău, de a ne reaminti că el este, mereu, înaintea şi deasupra noastră.

Despre această tendinţă – explicabilă, din păcate – voi vorbi în partea a doua a textului (luni). Discuţia ceva mai veselă despre neorânduială, non sequitur, cacofonie şi altele asemenea, în ultima parte (joia viitoare).