Apărătorii preşedintelui Iohannis au susţinut că acesta nu putea face altfel, câtă vreme opoziţia este divizată, PNL are de prea puţin timp un preşedinte, că nu au avut propuneri rezonabile, că nu au reuşit să contureze o majoritate etc. Adversarii preşedintelui Iohannis au susţinut (şi susţin în continuare) că ziua de 26 iunie 2017 a marcat un adevărat dezastru pentru istoria contemporană a României, în condiţiile în care, se pare, preşedintele a fost învins de un sistem ticăloşit (pace Emil Constantinescu), sau dacă nu cumva preşedintele a ţinut cu tot dinadinsul să-i facă servicii lui Hellvig, Dragnea şi PSD.

După opinia mea, lucrurile sunt extrem de simple: preşedintele, dacă voia, putea face altfel, adică putea desemna o persoană agreată de partidele ne-PSD. Ca să fie clar ce vreau să susţin, va trebui să ne întoarcem cu câteva zile în urmă. Mai precis, imediat după moţiunea de cenzură, ar fi fost dezirabil ca partidele de opoziţie să se întâlnească pentru a se stabili o persoană potrivită pentru a forma un nou guvern, în condiţiile în  care era evident că PSD şi ALDE nu mai deţin majoritatea în Parlament (pentru cine nu ştie, a fost nevoie de votul câtorva parlamentari aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât UDMR, care au reuşit să încline balanţa).

Vedem cum o proastă strategie (căutarea unei majorităţi şi apoi căutarea unui premier) a fost aleasă în dauna uneia victorioase (numirea unei persoane care să-şi structureze o majoritate).

Persoana agreată de opoziţie (putea fi Ludovic Orban sau altcineva) avea rolul să structureze majoritatea, să negocieze cu partidele, să schiţeze un program de guvernare, astfel încât să se reuşească trecerea unui guvern fără includerea PSD şi ALDE (să notăm că grupul ALDE este complet fărâmiţat, căci oponenţii preşedintelui Tăriceanu, grupaţi în jurul lui Daniel Constantin, devin tot mai numeroşi).

Vedem cum o proastă strategie (căutarea unei majorităţi şi apoi căutarea unui premier) a fost aleasă în dauna uneia victorioase (numirea unei persoane care să-şi structureze o majoritate). Nu putem să nu avem în minte o situaţie aproape identică, de anul trecut, atunci când preşedintele Iohannis l-a desemnat pe Dacian Cioloş să formeze guvernul.

Vom fi, desigur, întrebaţi, de ce nu a vrut preşedintele Iohannis să procedeze ca şi în cazul Cioloş? Răspunsul oficial este, după cum a declarat preşedintele în multe rânduri, că nu doreşte ca această criză politică să se prelungească, deci că România are nevoie de un guvern care să guverneze şi de o majoritate care să susţină acest guvern. Dar acest răspuns nu vine să lămurească de ce nu a vrut preşedintele să observe că nu mai există majoritate PSD - ALDE, că aceste partide nu sunt în stare să guverneze etc. În plus, este limpede pentru oricine că România nu se află în nicio criză. Luptele interne din PSD, chiar dacă au condus la căderea guvernului, nu pot trece drept criză. În plus, adversarii preşedintelui Iohannis pot susţine că a se lua apărarea unui grup de hiene, ce luptă nu pentru a administra (guverna), ci pentru a fura, distruge şi sfâşia ţara înseamnă un rabat clar de la linia de comportare politică pentru care preşedintele Iohannis a câştigat alegerile din 2014.

Există, începând cu 26 iunie, o uriaşă nemulţumire populară, frustrare şi furie la adresa clasei politice. Inclusiv, la adresa preşedintelui Iohannis.

O altă motivaţie, subiacentă motivaţiei liniştii, vizează evitarea oricărei tensiuni înainte de alegerile prezidenţiale (din 2019), aşadar o asigurare a unei linişti de dinainte de mandatul doi. Problema este că sfătuitorii preşedintelui au consiliat exact genul de acţiune care conduce în mod direct la pierderea alegerilor.

Dar chiar dacă motivaţiile gestului preşedintelui rămân neelucidate, ci doar presupuse, neputând fi epuizate într-un scurt text de analiză politică, rămâne cert că există, începând cu 26 iunie, o uriaşă nemulţumire populară, frustrare şi furie la adresa clasei politice. Inclusiv, la adresa preşedintelui Iohannis.