Preşedintele, Klaus Iohannis, a cerut astăzi demisia prim-ministrului Viorica Dăncilă. Întâlnirea dintre cei doi, care ar fi trebuit să aibă loc înaintea acestui anunţ, fusese anulată, dar preşedintele a recunoscut că avea decizia pregătită indiferent cum ar fi decurs întrevederea. Într-o scurtă intervenţie, cu o voce vizibil marcată de emoţie, preşedintele Iohannis a spus, după ce a trecut în revistă evenimentele ultimelor zile privitoare la mutarea ambasadei la Ierusalim şi la vizita guvernamentală în Israel: ”Doamna Dăncilă nu face faţă poziţiei de prim-ministru şi transformă Guvernul într-o vulnerabilitate pentru România.” Şi apoi a încheiat: ”Solicit public demisia doamnei Dăncilă din funcţia de prim-ministru al României”.

Fie că are, fie că nu are dreptate, preşedintele nu îl poate demite pe primul-ministru. E o veche poveste, ba chiar cea mai importantă problemă constituţională a României. În 1991 Constituanta a preluat formula semi-prezidenţială din Franţa, dar a preluat-o prost, căci, aducându-i modificări, i-a stricat funcţionalitatea. În Franţa, preşedintele este şeful executivului, dar în România nu.

Joi, într-o declaraţie nepregătită, preşedintele spusese că nu a fost înştiinţat de către prim-ministru de intenţia deplasării sale în Israel şi că a plecat ”fără mandat din partea şefului statului”. Atâta doar că, în arhitectura constituţională românească, nu şeful statului oferă mandat premierului, ci parlamentul. Prim-ministrul nu are nevoie de mandat de la preşedinte atunci când face o vizită oficială în străinătate şi, evident, nici măcar de la Parlament, mandatul fiind unul general, inclus în votul de investitură. Pot apărea situaţii excepţionale (negocieri internaţionale) în care Guvernul să ceară un mandat din partea Parlamentului pentru a conferi mai multă greutate poziţiei sale, dar nu există încă un precedent în România. E adevărat, spiritul de cooperare (necesar în buna funcţionare a statului) ar fi pretins premierului să se consulte cu preşedintele, dar nu există nicio obligaţie constituţională.

Prin urmare preşedintele a făcut astăzi un gest riscant, şi cu siguranţă că era conştient de acest fapt, ceea ce explică şi emoţia din voce. Dacă ar fi tăcut, ar fi acceptat, practic, să fie destituit de facto din prerogativele sale. Dar cerând premierului demisia, preşedintele provoacă o situaţie fără ieşire. Dacă până acum nu a existat colaborare loială, de aici înainte cu atât mai puţin, căci ne putem aştepta ca premierul Viorica Dăncilă să nu demisioneze. Cu alte cuvinte va urma un război permanent, unul nedisimulat şi fără menajamente. Preşedintele ştie, chiar dacă nu va recunoaşte, că, din acest moment, contribuie la instaurarea unui climat de criză şi de instabilitate politică.

Viorica Dăncilă în timpul vizitei efectuate în Israel, alături de şeful statului evreu Reuven Rivlin

Viorica Dăncilă în timpul vizitei efectuate în Israel, alături de şeful statului evreu Reuven Rivlin

Cu toate acestea trebuie să ne întrebăm cine are dreptate. Şi nu este uşor de răspuns. PSD (căci nu e vorba de o acţiune individuală a Vioricăi Dăncilă sau Liviu Dragnea) a iniţiat un act major de politică externă căutând, în mod evident, să-l lase deoparte pe preşedintele Iohannis, titularul politicii externe conform prerogativelor constituţionale. Să trecem rapid peste faptul că inactivitatea sa devenită proverbială i-a stimulat mult pe adversarii politici. Căci, în ciuda conduitei sale aproape demisionare, el rămâne actorul constituţional care ar fi trebuit să fie invitat la şedinţa de guvern în care s-a discutat mutarea ambasadei la Ierusalim.

Un matematician celebru avea o vorbă pe care o repeta studenţilor săi la cursul de geometrie: o problemă poate fi gândită corect pe figuri greşite, după cum poate fi gândită greşit pe figuri corecte. În cazul de faţă, preşedintele Iohannis are dreptate să considere că s-a adus atingere prerogativelor sale, dar, în virtutea aceloraşi prerogative, s-a exprimat grăbit împotriva unei iniţiative valoroase de politică externă. Mutarea ambasadei României la Ierusalim ar fi un act care ar da mai multă greutate unei politici externe fondate în ultimele decenii pe simplă şi nereflectată conformitate. Ba mai mult, împotrivirea prea rigidă a preşedintelui Iohannis a lăsat impresia neplăcută că la Bucureşti nu există, de fapt, un spaţiu real de deliberare.

În schimb PSD, dacă păstrăm analogia, a gândit bine pe forme greşite. Spre deosebire însă de matematici, care evoluează într-o sferă imaterială, în politică, eroarea de formă lasă urme. Nesocotirea procedurilor se plăteşte acum prin impresia de nesiguranţă pe care o lasă din nou politica românească.

Situaţia este, într-adevăr, încurcată şi apăsătoare. Dar dacă ne raportăm la esenţial, e regretabil că România, din motive pe care încă nu le-am expus suficient, ratează şansa de a adopta în văzul lumii o decizie, minoritară astăzi, dar pe care viitorul o va confirma glorios.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle