De ce s-a îmbunătăţit percepţia privind femeile din politica românească

Declaraţiile Preşedintelui Băsescu privind posibilitatea ca o femeie să candideze la Preşedinţia României au generat o dezbatere publică mult mai consistentă decât m-aş fi aşteptat. Pe de o parte, pentru că agenda mass media era foarte densă în subiecte politice, economice şi sociale.

Pe de altă parte, pentru că, în acest moment, cu greu se poate identifica o femeie într-o zonă de putere semnificativă în România, chiar dacă guvernul are în componenţa sa mai multe doamne.

Impunerea acestei teme de dezbatere de o manieră atât de serioasă dovedeşte o transformare semnificativă şi pozitivă a percepţiei publice faţă de rolul femeii în societate, în general, şi rolul femeii în politică, în particular. Pentru prima dată după 1989, se discută cu adevărat serios despre faptul că o femeie ar putea ocupa prima funcţie în stat. Se recunoaşte astfel implicit rolul benefic jucat de femeile care activează acum pe scena politică românească în măsura în care activitatea acestora a dus la transformarea unui domeniu eminamente patriarhal într-unul fără discriminări semnificative pe criterii de gen. S-a ajuns într-o foarte mare măsura la conştientizarea faptului că nu contează atât de mult dacă un politician poartă sau nu tocuri şi poşete atât timp cât îşi face treaba.

Văd această evoluţie de percepţie (în care femeia este privită la fel ca un bărbat) ca un progres real şi necesar al societăţii româneşti. Se anulează diferenţierile de gen şi se creează cadrul în care doamnele să fie mai apreciate şi încurajate în tot ceea ce fac. Mă gândesc aici şi la situaţia milioanelor de femei care au un serviciu, muncesc cot la cot cu soţii lor, câştigă poate la fel de bine, şi apoi vin acasă şi se mai ocupă şi de familie. Sunt, din acest punct de vedere, adevărate eroine, care trebuie să fie apreciate şi mai mult.

Şansele pe care le au femeile şi bărbaţii în ochii electoratului încep să fie egale. Aşa cum un oraş precum Craiova a reuşit să aibă o femeie primar, aşa cum eu (o femeie atacată continuu şi constant de adversarii politici) am luat cele mai multe voturi dintre candidaţii partidului meu, aşa cum o doamnă a luat cel mai bun scor dintre senatori la nivel naţional, cred că a desemna o femeie candidat la Preşedinţia României nu înseamnă o înfrângere din start. S-a dovedit că oamenii nu merg la urne să voteze în funcţie de faptul că unul dintre candidaţi poartă sau nu fustă. Pot contrazice pe oricine cu exemple concrete (inclusiv din mediul rural, unde sunt o mulţime de primăriţe destoinice) care spune că electoratul este misogin şi din cauza asta o candidatură a unei femei este o idee mai puţin inspirată.

Pe de altă parte – şi asta trebuie acceptat de toată lumea – femeile şi bărbaţii nu au chiar şanse egale în culisele politicii. Măcar pentru că, numeric, bărbaţii politicieni sunt mult mai mulţi decât femeile. Fie şi numai statistic, domnii au mai multe şanse să fie aleşi sau numiţi într-o anumită funcţie politică. Această situaţie nu se va schimba decât în cazul în care cifra femeilor implicate în politică va creşte semnificativ, echilibrând raportul cantitativ. Iar asta se poate face fie prin campanii de atragere a femeilor din partea partidelor politice, fie prin puterea exemplului.

Mărturisesc că eu cred mai mult în ideea că un exemplu pozitiv este argumentul cel mai puternic (în orice domeniu, nu numai în politică). Asta se vede şi din faptul că tot mai multe femei aleg să intre în politică văzând că există doamne care au avut acces la funcţii importante. Imaginaţi-vă însă că o femeie ar deveni Premier sau Preşedinte al României – exemplul acela ar fi, aşa cum spun americanii, o sursă de inspiraţie pentru sute de mii, poate chiar milioane de românce. Iată de ce o femeie Preşedinte sau Premier poate aduce un plus faţă de un bărbat.

Fac însă precizarea că nu cred absolut deloc în discriminarea pozitivă. Nu cred în norme de reprezentare obligatorii pentru femei, mai ales când există un echilibru numeric între cele două sexe. Sunt de părere că o femeie trebuie să devină Preşedintele României doar în cazul în care este mai bună decât un bărbat pentru această funcţie, nu pentru că poartă fustă sau tocuri. Femeile din politică au dovedit în timp şi o vor face în continuare că pot fi mai serioase, mai muncitoare, mai cinstite, mai înţelegătoare şi mai responsabile decât bărbaţii. Ca să nu mai spun de faptul că sunt infinit mai ambiţioase (tocmai pentru că sunt mai puţine numeric).

Ultimii ani – mai ales de când Traian Băsescu a arătat încredere multor femei care doreau să facă politică şi le-a promovat pe acestea în funcţii importante – au creat, în mentalul colectiv, percepţia că doamnele pot face lucruri mai bune decât bărbaţii. Roberta Anastase, preşedinte al Camerei Deputatilor, Monica Macovei la Justiţie, Anca Boagiu la Transporturi, Sulfina Barbu la Muncă, şi, cu voia dumneavoastră, mandatul meu de ministru reprezintă exemple foarte bune ale faptului că femeile pot fi mai eficiente decât bărbaţii. Şi, ca să nu creadă cineva că am ochi doar pentru colegele din PDL, fac precizarea că Renate Weber, Alina Gorghiu, Diana Tuşa (PNL), Rovana Plumb, Ecaterina Andronescu sau Ana Birchall (PSD) reprezintă, la rândul lor, exemple excelente de doamne care au reuşit în politică şi care pot inspira alte femei.

Evident, într-o lume din ce în ce mai globalizată, în care informaţia circulă uşor, mentalitatea se schimbă sub puterea exemplului în plan internaţional. Când o femeie, aşa cum este Angela Merkel, reuşeşte să fie cel mai important factor de decizie la nivel european, atunci este clar faptul că există efecte care ajută la schimbarea mentalităţii până şi în România. Margaret Thatcher, Hillary Clinton, Madeleine Albright, Condoleezza Rice, Segolene Royale, Christine Lagarde sau Aung Sang Suu Kyi sunt tot atâtea exemple de femei puternice, care au contribuit decisiv la înlăturarea unui stereotip social că politica e doar pentru bărbaţi. Aşa se face că acum există nu mai puţin de nouă femei care sunt şef de stat (ex: Brazilia, Argentina, Lituania sau Coreea de Sud) şi alte nouă femei care sunt prim-miniştri (ex: Germania, Danemarca, Slovenia sau Australia). De altfel, merită observat că toate celelate state din jurul nostru (cu excepţia Ungariei) au avut, de-a lungul timpului, fie o femeie Prim-ministru, fie o femeie şef de stat (până şi Republica Moldova sau Ucraina). Deci, dacă aproape tot fostul lagăr comunist a putut să meargă în această direcţie a eliminării diferenţierilor de gen, ar trebui să nu se mire nimeni că schimbarea vine şi în România.

Această analiză a mea se doreşte a fi mai degrabă o poziţionare de principiu. Nu ţine cont în mod necesar de ceea ce se întâmplă în acest moment foarte specific în politica românească şi modul în care se prefigurează candidaturile de la prezidenţialele din 2014. E doar o argumentaţie în susţinerea ideii că o femeie-politician poate deveni Preşedinte sau Premier, poate fi şefa unui partid important din România şi se poate dovedi, în oricare dintre ipostazele acestea, infinit mai bine pregătită şi mai eficientă decât un bărbat. O femeie într-o funcţie importantă nu trebuie să fie nici o situaţie exotică şi nici să fie percepută ca un risc asumat (aşa cum am văzut că s-au grăbit unii să interpreteze declaraţiile Preşedintelui de săptămâna aceasta).