Dana Gârbovan: Abdicarea de la respectarea drepturilor omului sub pretextul luptei anticorupţie ar conduce la abuzuri care ar submina statul de drept

Judecătoarea Dana Gârbovan atrage atenţia că "nu putem şi nu trebuie să alegem între lupta anticoruptie şi respectarea drepturilor omului" şi că nerespectarea drepturilor omului ar conduce la abuzuri, care la rândul lor ar avea ca efect discreditarea acestei lupte şi "subminarea a însuşi statului de drept, cu efecte negative inclusiv pe planul securităţii naţionale"

Cum evaluaţi impactul deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauze care privesc înfăptuirea justiţiei în România asupra practicilor judidicare? 

Înainte de a vorbi despre deciziile CEDO este important de reţinut că aceste decizii se fundamenteaza pe textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Convenţia instituie un set de valori de bază, reamintind în preambulul său ataşamentul profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume. Menţinerea acestora se bazează în mod esenţial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun faţă de drepturile omului din care acestea decurg. România a devenit parte a Convenţiei prin semnarea acesteia în 1994 şi din acel moment întreaga legislaţie, începând cu Constituţia, a trebuit sa se alinieze acestor valori. Este important să inţelegem, de aceea, că acţiunile statului – la nivel legislativ, executiv sau ca practica judiciară – trebuie facute proactiv prin prisma respectarii acestor valori de bază ale Convenţiei, nu asteptând condamnări ale statului pentru a ne modifica reactiv fie legislaţia, fie practicile judiciare sau administrative.

 Se poate remarca în ultima perioadă o tendinţă de folosire excesivă a jurisprudenţei CEDO, cu deosebire în materie penală

Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, astfel cum a fost aceasta interpretată prin jurisprudenţa Curţii, a avut un impact pozitiv semnificativ asupra actului de justiţie din Romania.  Astfel, pe de-o parte au fost conferite noi drepturi şi garanţii procesuale părţilor, atât în materie civilă cât şi penală, pe de altă parte impactulul pozitiv s-a resimţit şi asupra calităţii actelor procesuale. Mă refer aici la evoluţiile vizibile în materie de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Pe partea cealaltă, invocarea jurisprudenţei CEDO ar trebui facută de judecători în deplină cunoştinţă de cauză şi cu foarte mare rigoare pentru a vedea dacă, într-adevăr, deciziile Curţii de la Strasbourg şi principiile ce rezultă din acestea sunt aplicabile situaţiei de fapt din dosarul aflat în faţa judecătorului naţional.

Se poate remarca în ultima perioadă o tendinţă de folosire excesivă a jurisprudenţei CEDO, cu deosebire în materie penală. Am rămas surprinsă să constat, de exemplu, că în unele motivări privind arestarea preventivă sunt invocate decizii ale Curţii care, citite atent, relevă o situaţie total diferită celei din dosarul în care este aplicată. Consecinţa este aplicarea greşită a principiilor derivând din jurisprudenţa Curţii şi, implicit, a pericolului unui act de judecată viciat. O aplicare triunchiată, superficială a hotărârilor Curţi este la fel de paguboasă, dacă nu chiar mai paguboasă, decât însăşi ignorarea Convenţiei.

Un sistem de supraveghere secret destinat apărării siguranţei naţionale implică riscul de a submina, ba chiar de a distruge democraţia sub pretextul apărării ei.

Cunoasteţi vreun alt caz, decât cel privind dreptul la proprietate, în care deciziile CEDO să fi produs schimbări semnificative (cu aplicare în justiţie)?

Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa aferentă a Curţii au condus la modificări, într-o măsură mai mică sau mai mare, în toate ramurile de drept. De exemplu, urmare a cauzei Anghel c. României au existat modificări esenţiale în materie contravenţională. Dupa aceasta hotarare, instanţele naţionale au început să aplice unele garanţii din materie penală în materie contravenţională, oferind o protecţie mai largă persoanelor acuzate de săvârşirea unei contravenţii.

Un alt exemplu de efect a deciziilor CEDO este trecerea arestului preventiv din competenţa procurorului în cea a judecătorului. Dupa ce Curtea a decis ca procurorul nu prezintă garanţii suficiente de independenţă şi imparţialitate, legislaţia a fost modificată,  astfel ca arestarea se poate dispune doar de către un judecător.

De asemenea, Curtea a constat ca existenţa unor hotărâri judecătoreşti diferite pronunţate în cauze identice sau similare poate fi de natură a crea discriminări, afectând dreptul la un proces echitabil. Consecinţa a fost aceea a introducerii unor instrumente suplimentare prin noile coduri pentru a asigura practică unitară.

O problemă importantă a fost semnalată în cauza Bucur contra România, Curtea reţinând deficienţele sistemului de control instituit de către stat în ceea ce priveşte activitatea SRI. Curtea a retinut că interceptarea convorbirilor telefonice prezintă o importanţă  deosebită într-o societate care s-a confruntat în timpul regimului comunist cu o politică de supraveghere strictă de către serviciile secrete. Preocuparea judecatorilor europeni a fost sa se convingă, în repetate randuri, de existenţa unor garanţii corespunzătoare şi suficiente împotriva abuzurilor în materie, întrucât un sistem de supraveghere secret destinat apărării siguranţei naţionale implică riscul de a submina, ba chiar de a distruge democraţia sub pretextul apărării ei. O altă chestiune importantă ridicată de Curte, în aceeaşi cauză, a fost legată de folosirea înscrisurilor clasificate. Curtea arată că atunci cand se solicită declasificarea înscrisurilor respective şi acest lucru este refuzat de instituţia emitentă este necesară motivarea refuzului de declasificare sau prezentarea de argumente din care să reiasă de ce cuprinsul documentelor respective nu este decisiv în soluţionarea cauzei.

O parte din problemele arătate sunt încă de actualitate şi ele ar trebui să preocupe mai mult societatea românească. Curtea a reamintit ca într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile guvernului trebuie sa fie supuse unui control atent exercitat nu doar de catre puterea legislativa şi cea juridica, ci şi de către media şi opinia publica. O discuţie liberă privind problemele de interes public este esenţială într-un stat democratic şi este important ca cetăţenii să nu fie descurajaţi să se pronunţe asupra unor astfel de probleme. Iată câteva exemple concrete unde nu doar că deja s-au produs schimbări în urma deciziilor CEDO, dar unde încă mai sunt eforturi de făcut pentru a ne asigura că principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt în intregime respectate în Romania.

Justiţia nu poate fi înfăptuită eficient de judecători timoraţi de frica sancţiunilor, cu ochii mereu pe Inspecţia Judiciară

 În cazul în care CEDO constată ca unui cetăţean i s-a limitat accesul la justiţie sau la aparare sau că o decizie a unui procuror sau judecător a fost viciată ce se intamplă? Credeţi ca CSM ar trebui sa sesizeze Inspecţia judiciara în aceste situaţii? A făcut-o vreodată?

Trebuie avut în vedere că, cel mai adesea, hotărârile de condamnare ale Curţii nu vin ca urmare a unor acţiuni sau inacţiuni ale magistraţilor, ci pe fondul unei deficienţe sistemice. De foarte multe ori se ajunge la încălcarea unui drept sau garanţii conferite de Convenţie din cauza unor probleme precum cadrul normativ, lipsa resurselor umane din sistem sau contextul factual.

 Aş lua ca exemplu situaţia taxelor de timbru, un prim obstacol în calea accesului la justiţie. Deşi împotriva României s-au pronunţat nenumărate hotarari de condamnare pentru îngrădirea dreptului la justiţie din cauza taxei de timbru, legislaţia în materie de ajutor public judiciar a ramas deficitară, lipsind judecătorul de toate instrumentele necesare unei soluţionări corecte a cererii. Concret, CEDO spune că, dacă o persoana nu are efectiv mijloace sa plătească taxa de timbru, aceasta trebuie scutită de la plată sau aceasta trebuie redusă. Prin Ordonanţa adoptată în 2013 se reglementează noi taxe, în cuantumuri mult mai mari decat cele anterioare, însă valorile şi limitele în care ajutorul public judiciar poate fi acordat sunt cele stabilite printr-o ordonanţă adoptată în 2008, neexistand o corelare cu noile realităţi. Ca atare, sunt situaţii în care limita în care poate fi scutită o persoană de taxa de timbru este insuficientă, diferenţa de taxă ce trebuia achitată depăşind în continuare posibilitatile materiale ale persoanei ce doreşte să se adreseze instanţei.

Absurdul merge chiar mai departe. Dacă, tot teoretic, eu aş scuti persoana de toată taxa de timbru sunt pasibilă de sancţiune disciplinară pentru ca am încălcat legea internă şi deciziile Curţii Constituţionale. Dacă nu scutesc persoana sau o scutesc limitat şi persoana nu poate plati, România va fi condamnată la CEDO. Aceasta situaţie absurdă poate fi corectată numai de legiuitor.Pe de altă parte, atunci când judecătorul sau procurorul este culpabil pentru condamnarea suferită de România, cadrul legal oferă instrumentele necesare atât pentru sancţionarea disciplinară sau atragerea răspunderii materiale a acestuia, cât şi pentru restaurarea dreptului încălcat.

 Cu privire la acest ultim aspect, o hotărâre pronunţată de Curte prin care se constată încălcarea unui drept fundamental constituie motiv de revizuire a hotărârii naţionale atât în materie penală, cât şi civilă. Dincolo de aceste aspecte, este important să învăţăm un lucru. Acţiunile punitive, pedeapsa au un rol de regulă limitat şi punctual. O problema semnalată de Curte poate releva o problemă de sistem şi aceasta trebuie rezolvată, pentru a impiedeca alte incălcări ale drepturilor omului pe viitor.

Pe de alta parte, în ceea ce îi priveşte pe magistraţi, nu ameninţarea unei sancţiuni este instrumentul eficient pentru asigurarea unui sistem de justiţie de calitate. Este important să prevenim astfel de situaţii, prin crearea unui  sistem de evaluare eficient, care să permită din timp identificarea vulnerabilitaţilor şi corectarea lor, pentru e preveni greşelile. Justiţia nu poate fi înfăptuită eficient de judecători timoraţi de frica sancţiunilor, cu ochii mereu pe Inspecţia Judiciară. Dimpotrivă, este nevoie de judecători vizionari şi curajosi, aşa cum au fost cei care au trecut de confortul dat de respectarea practicilor naţionale şi au aplicat direct Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atunci când legile interne încălcau drepturi fundamentale.

Nimeni nu iţi poate garanta dreptul la viaţa privată, de exemplu, când tu asişti fără reacţie la adoptarea unei legi Big Brother

 De ce credeţi că societatea acordă mai multă importanţă cazurilor de corupţie decât celor de încălcare a unor drepturi fundamentale a omului?

 Lipsa de reacţie a societăţii la încălcările flagrante ale drepturilor omului are ca şi cauză principală lipsa unei culturi reale a drepturilor fundamentale, valoarea şi importanţa acestora nefiind constientizată şi interiorizată de fiecare individ în parte. Convenţia iţi garantează pe hartie aceste drepturi fundamentale, dar dacă tu în mod real nu ai conştientizate şi interiorizate aceste valori şi nu lupţi pentru apărarea lor, garantarea acestora este pur teoretică. Nimeni nu iţi poate garanta dreptul la viata privată, de exemplu, când tu asişti fără reacţie la adoptarea unei legi Big Brother, care nu prevede nici condiţiile minimale în care accesul la datele tale de trafic poate fi autorizat de judecător, motivându-ţi pasivitatea prin faptul că nu ai nimic de ascuns. Nimeni nu îţi poate garanta ceva la ce renunţi de bunăvoie. Iar aici poţi să incluzi libertatea, viaţa privată, proces echitabil sau orice alt drept fundamental garantat de Convenţie.  

Societatea românească încă nu este conştientă ca temelia libertăţii, a democraţiei, a prosperităţii, a statului de drept este tocmai garantarea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului, adică ale fiecărui individ în parte. E nevoie de timp pentru fundamentare acestei culturi a „statului de drept”, care să te facă să interiorizezi şi constientizezi că fără garantarea drepturilor fundamentale nu există libertate, că prin modul în care aceste drepturi sunt respectate avem măsura modului în care statul protejează şi respectă fiecare cetăţean, ca individ.

În fiecare societate există această dispută între stat, gândit aici ca instituţii de forţă impersonale, dar conduse de oameni care au acces la foarte multă putere, şi individ. Aceste instituţii, prin natura lor, vor sa acumuleze cât mai mult teren şi spaţiu, adică putere, iar acest lucru se face prin limitarea şi îngrădirea propriilor tale drepturi ca individ. Un stat de drept funcţional există atunci cand avem un echilibru între aceste instituţii de forţă şi respectarea drepturilor fiecarui individ în parte. În momentul în care acest echilibru se pierde, în defavoarea individului evident, ajungem la un stat totalitar.

Într-un stat de drept nimeni nu este mai presus de lege. Aceasta lege prevede ca dreptatea este administrată de un judecător independent, iar în faţa acestuia regula este aceea a egalităţii de arme intre acuzare şi apărare. În baza aceleaşi egalităţi în faţa legii, procurorul poate cerceta pe orice cetăţean, indiferent de poziţia pe care o ocupă, respectând totodată strict drepturile procedurale ale celui anchetat. Pe acest fundament şi în acest cadru trebuie sa se desfăşoare şi lupta împotriva corupţiei. Abdicarea de la respectarea drepturilor fundamentale ale omului sub pretextul luptei anticorupţie ar conduce la abuzuri, care la rândul lor ar avea ca efect discreditarea acestei lupte şi subminarea a însuşi statului de drept, cu efecte negative inclusiv pe planul securităţii naţionale.

Nu putem şi nu trebuie să alegem între lupta anticoruptie şi respectarea drepturilor omului. Nu doar că cele doua noţiuni nu se exclud, ci ele se condiţionează reciproc.  Un stat corupt este un stat care nu garanteză în mod real drepturile omului. Pe de altă parte, lupta eficientă împotriva corupţiei se poate face doar cu respectarea strictă a drepturilor fundamentale, sub toate aspectele pe care acestea le implică.