Dacă muream în decembrie 1989, muream de prisos! Dinastia Iliescu trebuie să ia sfârşit!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Nu mai dormeam aproape deloc şi totuşi mă surprindeam visând că trăiesc 
într-o Românie liberă, în care eram liberi să spunem ce gândim, să fim 
ceea ce ne-a lăsat natura, pe care o putem părăsi şi în care ne putem 
întoarce când dorim.” FOTO Corbis
„Nu mai dormeam aproape deloc şi totuşi mă surprindeam visând că trăiesc într-o Românie liberă, în care eram liberi să spunem ce gândim, să fim ceea ce ne-a lăsat natura, pe care o putem părăsi şi în care ne putem întoarce când dorim.” FOTO Corbis

Eu nu am fost niciodată un erou! Dar în decembrie 1989 eram acolo unde „cocoşii au cântat de trei ori în noapte – şi-a trebuit să strig: Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?“. Iar acum sunt aici, unde „mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac”, unde “din când în când ne mai ridicăm ochii spre zâvoaiele raiului, apoi ne-aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe“.

În decembrie 1989 eram, împotriva voinţei mele, soldat în Bucureşti, iar acum, 25 de ani mai târziu, sunt departe de casă şi asist neputincios cum casa este din nou întoarsă pe dos împotriva voinţei mele. Fiecare trăieşte cu trecutul său, bun sau rău. Trăieşte cumva, bine sau rău. Dar cu toţii avem un viitor, care nu poate fi bun, decât dacă luăm aminte la învăţăturile trecutului. 

În 1989 eram soldat în Bucureşti. Stagiu militar obligatoriu! Mă nimerisem în Bucureşti la Academia Militară, făceam plantoane, curierat şi mai mult de orice sufeream sub bagheta unor subofiţeri mai mult sau mai puţin analfabeţi, a unui colonel cu vocea piţigăiată, laş, dar plin de vorbe mari, unul care şi-a petrecut zilele Revoluţiei (căci din interiorul cazarmei asta erau) sub masa din biroul său, ameninţând cu pistolul pe oricine îi deschidea uşă. „Acte de eroism” pentru care mai apoi a fost avansat în grad. Îmi amintesc bineînţeles şi numele său, pe care însă nu-l voi da aici, deoarece nu despre această creatură stalinist-ceauşistă este vorba.

Este vorba despre mine, un soldat din provincie, care pentru „meritele sale deosebite” din timpul milităriei, în vremuri de răscoală, a fost eliberat, după o prelungire de două luni a servicului militar, cu gradul de soldat, cel cu care am fost şi încadrat.  Sincer, de asta am fost mândru şi sincer mi-ar fi fost ruşine, chiar şi atunci deja, să trec în rezervă drept fruntaş sau caporal. Şi nici nu-mi felicit colegii cărora le-a reuşit această performanţă. Deoarece acolo, în slujba Armatei Române, a început pentru mulţi năclăirea şi coruperea sufletească, deodată cu lecţia că în România prostia şi laşitatea sunt virtuţi, care le vor umbri mereu pe cele adevărate, precum sinceritatea, curajul sau simţul dreptăţii.

În decembrie1989, când eu nu mai făceam altceva decât să număr zi şi noapte minutele până scap de sub tirania prostiei, legându-mi gândul doar de speranţa că în curănd voi părăsi cumva ţara asta (România), s-a întâmplat ceva cu mine. Noaptea, stând de planton, mă fofilam uneori în camera de serviciu şi porneam aparatul radio al unui subofiţer, al unuia dintre ăia „cumsecade”, care ori părăseau cazarma, ori sforăiau de se îndoia tavanul, şi ascultam în surdină Radio Europa Liberă. Un risc pe care, bineînţeles, nu mi-l asumam. Eram inconştient din scârbă faţă de tot ce se întâmpla în lumea milităriei. Scârba mă prostise şi pe mine, iar prostia mă scârbise şi de de mine însumi.

Dar aşa, ascultând ce se întâmpla în restul Europei,  dar chiar şi în ţară, dincolo de zidurile dictaturii, şi disperat, tot inconştient, să-mi recuperez din demnitatea luată de tirania prostiei militarizate, eram sigur că se apropie momentul să se schimbe şi în România ceva.

Eram sigur că vom scăpa şi noi de dictatură şi dictator, de frică şi bătaia de joc venită de sus, de jos, de oriunde, de multe ori de unde nu te aşteptai şi permanent de unde te aşteptai. M-a surprins şi pentru mine însumi acea umbră de speranţă care se aşeza peste sufletul încovoiat de sumbru al acelui puştan care încă îl mai eram. 

O speranţă ca o umbră! Asta spune totul! Un sentiment care doar în liniştea nopţii îmi devenea  conştient. Astăzi l-aş numi patriotism. Pentru că asta e patriotismul mereu: un sentiment ca o umbră. Unul care umbreşte un altul, de regulă unul mult mai rău. Pe nesimţite începusem să mă imaginez o parte „aleasă” să contribuie la schimbare. Apoi a urmat ceea ce a urmat şi în România: Timişoara, Bucureşti şi în toată ţara. 

Iar misiunea mea devenea cu fiecare minut care trecea tot mai clară: lupta pentru libertate. O luptă pe viaţă şi moarte! Nu mai dormeam aproape deloc şi totuşi mă surprindeam visând că trăiesc într-o Românie liberă, în care eram liberi să spunem ce gândim, să fim ceea ce ne-a lăsat natura, pe care o putem părăsi şi în care ne putem întoarce când dorim. O Românie pentru care acum am ocazia să fac ceva! Eu! Una liberă, democratică, în care ne vom alege viitorul prin vot adevărat, în care ne vom îmbrăţişa unul pe altul fără a mai ţine sula ascunsă în mânecă, pregătiţi să ne-o vâram reciproc în coaste.

În acele nopţi ale lui decembrie îmi pierdusem frica aproape de tot. Apoi în noaptea dintre 21 şi 22 am tăiat stema din steagul care atârna nepăsător în holul cazarnei, am sustras radioul din biroul subofiţerului şi mi-am obligat camarazii uimiţi, surprinşi sau laşi, să asculte ştirile venite de dincolo de ruginita Cortină de Fier, am strigăt în gura mare: „Jos Ceauşescu!” Am rezistat, conştient de inconştienţa cu care făceam toate acestea, ameninţărilor venite din partea tablagiului, din partea colegilor caporali. „Te paşte batalionul disciplinar!”. „Mă piş pe el!”, am răspuns. 

Apoi a fugit Ceauşescu. L-au prins. L-au împuşcat. Ceea ce pe mine m-a mâhnit mai mult decât m-a bucurat! Aş fi vrut să-l văd dând nume şi detalii despre ceea ce urma să lase în urma sa. Să-l văd în cătuşe îndreptat cu forţa înspre o celulă de închisoare, să-l văd cerându-şi iertare de la fiecare, căruia i-a dăunat sistemul construit şi condus de mintea lui plutitoare. Dar asta a fost! Ştiam sau poate doar intuiam cu intensitatea unei certitudini că nu e deloc de bine că a fost omorât. Că România şi-a executat dreptul la reală binefacere.

image

Dar acel sentiment cretionoid de patriotism persista, de asemenea şi încrederea că acel colonel laş, ascuns sub birou, va fi scos în şuturi din Academia Militară, în timp ce eu voi zâmbi cu oarecare satisfacţie, imaginându-mi un viitor acasă, în ţara mea, lângă ai mei, liber. Mă vedeam student la Bucureşti, punând mâna la modernizarea ţării în care fusesem nevoit să mă nasc şi vizavi de care, în ultimile săptămâni, începusem să nutresc chiar un fel de dragoste. Îi vedeam pe Regele Mihai reîncoronat în Bucureşti şi pe mama mea făcând vacanţe la Roma. 

Dar mai întâi am stat drepţi lângă cadavrul lui Vasile Milea, pe care aş fi vrut să-l percep ca erou, ceea ce nu mi-a reuşit. Apoi a apărut Ion Iliescu. L-a decorat pe Milea şi şi-a însuşit calitatea de revoluţionar-şef. Şi abia odată cu apariţia lui au apărut „teroriştii” şi noi am început să ne împuşcam între noi, de frica acelor fantome inventate de noile feţe de la televizor. Discursul era asemănător cu cel dinainte de fuga lui Ceauşescu, doar că acum purta un pulover sub sacou. Gesturile erau în mare parte aceleaşi, iar ele minţeau. În jurul lui se adunaseră ofiţerii pe care eu, cu bună dreptate, îi uram. Cine Dumnezeu e ăsta?, ma întrebam necontenit. Ce fac ăştia, ne fură libertatea care abia a făcut ochi? Iar eu nici nu ajunsesem să mă bucur din plin de ea, fiind închis în marea cazarmă a socialismului ratat.

Eu nu sunt unul dintre cei care i-ar fi scuturat pe toţi nomenclaturiştii din posturile lor. Pe unii, cei mai sinceri dintre ei, cei care la nivel local - pentru că acolo era vizibil, cum a fost cazul în orăselul meu natal -, de exemplu, au făcut ceea era posibil înspre binele oamenilor, nu şi-au construit lor vile şi colivii de aur, i-as fi lăsat în posturi, le-aş fi dat şansa, atât lor, cât şi nouă, să se dovedească în democraţie, ca politicieni de bun augur. Dar pe Iliescu nu l-aş fi lăsat să îşi aleagă dintre ei în zilele lui decembrie 1989,  înfiinţând FSN-ul, şi să ia toată puterea asupra sa.

Nuuuu! Am strigat în gura mare. Dar degeaba. Prea mulţi erau convinşi că el e îngerul libertăţii… Pentru mine nu era decât un Gorbaciov mioritic, care nu ar fi dat puterea poporului, ci l-ar fi controlat în continuare. Aşa îl văzusem pe Iliescu de la prima sa apariţie. Apoi mi-am ciulit urechile la puţinele informaţii despre personajul acesta serafic şi am ştiut că aş fi murit degeaba, apărând visul meu de libertate. „Întreaga putere în stat este preluată de consiliul salvării naţionale”, „Vom respecta angajamentele internaţionale şi în primul rând cele privitoare la tratatul de la Varşovia”. Totul a fost clar. Şi degeaba! Ţara modernă pe care o visam nu avea ce căuta în Pactul de la Vorşovia. Astea au fost cuvintele care mi-au însoţit visul până la buza proprii lui gropi şi pe care le-am tot auzit, ba cu vocea şi intonaţia exersată, lipsită de orice emoţie a lui Ion Iliescu, ba în tonul debil-strident al colonelului-erou.

image

Mă simţeam singur, în lumea restrânsă şi puturoasă a cazarmei şi a milităriei cu această îndoială faţă de noul zâmbet al libertăţii. În zâmbetul lui Iliescu gineam gratii. Gratii în jurul speranţei mele, care se oglindea în convulsiile emoţionale ale lui Mircea Dinescu, în calmul trist al lui Ion Caramitru sau în glasul fragil al Doinei Cornea. Apoi, în ianuarie 1990, l-am văzut pe Dumitru Mazilu urcat pe un tanc şi spunând adevărul despre omul care se voia să fie Fidel-ul României. Aşa am simţit eu, că acela era adevărul ascuns în disperarea isterică a lui Mazilu. Acolo, ieşit din strâmtoarea cazarmei, nu m-am mai simţit singur cu neîncrederea în falsa revoluţie a lui Ion Iliescu. Acolo am văzut lumea care străvăzuse şi ea mânuiala care urma să ne îngenuncheze mai departe. Acolo mi-a revenit speranţa. (Despre Mazilu nu ştiam multe pe atunci, doar ce îmi povestise Radio Europa Liberă, că a îndrăznit la un moment dat să spună adevărul despre România lui Ceauşescu, motiv pentru care a fost îndepărtat de lângă putere). La puţin timp după apariţia sa pe tancul din centrul Bucureştiului el a fost mazilit (ce ironie!) de „presa liberă” din România şi îndepărtat a două oară de lângă sau chiar de la putere. Iar Ion Iliescu a rămas cu adevărul său de care încerca să convingă o ţara întreagă, fie şi cu forţa (după cum am văzut-o în anii următori). 

Pe mine m-a convins că nu a fost revoluţie, că sentimentul meu de patriotism a fost un monstru mascat, scăpat din cutia Pandorei, că în România nu va fi bine în următorii 30 de ani, că dacă mi-ar fi luat viaţa un glonţ al vreunui tovarăş disperat în timp ce „apăram”, la comanda piţigăiatului, libertatea şi Academia Militară de „terorişti”, mi-ar fi luat-o degeaba. Mi se făcuse ruşine pentru tot ce simţisem, pentru patriotismul care-mi încinsese venele pentru câteva săptămâni şi-mi scosese creierul din circuit, pentru gândul că, aşa prostănac cum mă făcuse sărmana inimă orbită de speranţa libertăţii, am fost dispus să mor pentru ce… Pentru ce? Mă întrebam în zilele care au urmat acelui 12 ianuarie 1990. De atâta pathos îmi roşise până şi glandul. 

A urmat „liberarea” (din armată). Dar nu a urmat şi eliberarea totală din speranţă, şi nici din acel coşmar în care o voce piţigăiată de colonel ascuns sub o masă într-un birou îmi spunea: ai fost tras în piept, fraiere! Luni de zile se întorceau în vis nopţile petrecute în frig şi gloanţele care zbârnâiau în jurul meu. Apoi mă trezea acelaşi scârţâit din gura colonelului şi zâmbetul îngheţat al lui Iliescu, despre care ştiam cu certitudine, cel puţin în vis, că nu va aduce libertatea.

Mie nu mi-a adus-o. Eu am plecat în cele din urmă din ţară, poate resemnat sau doar cu sufletul înfuriat. Cât de cretin sună, pe atât de neînchipuite au fost sentimentul şi reala dispoziţie de a muri pentru libertatea ţării. Să ştii că ai fi murit degeaba este o tortură mai mare decât să ştii că ai avut ocazia să faci ceva şi nu fi făcut nimic. Ruşinea că ar fi fost degeaba, iar tu nu ţi-ai dat seama din timp, deşi te credeai un sfătos care vede adevărul, un curajos, care nu doar îl cugetă, ci-l şi trăieşte, e altă tortură. Iar intuiţia că va urma ceea a urmat în România în următorii ani, că libertatea aia pentru care tu ţi-ai fi dat viaţa se va da cu degetarul din mâinile unor falsificatori, mi-a întărit decizia de a-mi lua tălpăşiţa. Un act de libertate nu a fost. 

Să percep plecarea mea ca un act de libertate ar fi fost cu totul altfel. Aş fi avut de ales! Libertatea de a alege este cea mai mare! E sfântă! Dar aşa am plecat ca şi cum aş fi plecat în urmă cu un an sau doi. Doar drumul a fost mai simplu, ieşirea. Nu m-am ascuns nici în roata de rezervă a unui camion, nici nu am trecut Dunărea înnot. Chiar dacă, fără îndoială, asta a fost o difernţă majoră, o făcem şi altfel. Cel puţin o încercam. Poate că plecarea mea a fost partea mea de laşitate, dar şi cu ea trebuie să trăiesc, aşa cum trăiesc de 25 de ani încoace cu speranţa că mă voi întoarce într-o bună zi să trăiesc din nou acasă. Într-o ţară liberă, eliberată de umbrele trecutului, în care domneşte dreptatea, toleranţa, iar minciuna e pusă la zid.

De atunci, ca un blestem, revin mereu în România de dor, din dragoste de mamă şi familie, de prieteni şi casa părintească, trăiesc cu România mea în faţa ochilor, văd mereu, chiar şi de la distanţă, ce se întâmplă acolo şi încerc să repar cât pot din nedreptate, fie uneori, şi numai ajutăndu-mi, pe alocuri, material mama.

Ce a urmat în primii ani după 1989 în România a fost o derulare de aroganţe la cel mai înalt nivel, iar românilor le-au fost mânjite elitele intelectuale şi politice cu jegul din sufletele acelor politicieni care au pus mână pe putere. Se practica denigrarea prin presa intimidată de zâmbetul zăbrelatic a lui Iliescu. Societatea era intimidată de acesta şi de bâtele minerilor. Iliescu a ţinut progresul în frâu. Oare chiar credea că va putea ţine şi istoria pe loc? A ţinut-o sub capac, nevrând să cureţe societatea de acele elemente care i-au făcut rău atâtea decenii. N-a făcut-o probabil pentru că ar fi trebuit să îşi înceapă treaba prin sinucidere. Dar el a avut însă grijă să crească la curtea sa un viitor, oameni care vor avea grijă, la rândul lor, ca atâta timp cât el va trăi să nu i se atingă nimeni de trecut, al său şi al multor altora. Aşa a apărut Adrian Năstase din pălăria lui Ion Iliescu, iar din a lui Năstase a apărut Victor Ponta. 

Când îl aud pe Victor Ponta cum se laudă că e tânăr şi că nu a avut nimic de-a face cu sistemul de dinainte de 1989 mă cutremur, iar apoi mi se face greaţă. Deoarece, ceea ce el face, în realitate pare a fi un import direct din laboratorul lui Ceauşescu. El vorbeşte despre huligani şi fascişti, când este vorba despre protestanţi, despre cei care nu sunt de acord cu viziunile sale şi a găştii care l-a adus unde l-a adus. El vorbeşte despre strălucitele rezultate ale econominei româneşti, în timp ce oamenii sunt confruntaţi cu neajunsuri şi o săracie lucie. 

image
El compară economia României cu cea a Germaniei, aşa cum Ceauşescu o compara cu cea a Japoniei. Nu mi l-aş fi dorit pe Ponta coleg de armată.

Am avut şi aşa parte de mulţi ipocriţi şi oportunişti periculoşi şi, care şi-ar fi vândut şi şireturile de la bocanci, darămite vreun coleg, pentru gradul de caporal. Sunt convins că Ponta ar fi făcut parte exact din acea categorie de „tovarăşi”. Şi deşi nu mi l-aş fi dorit în pluton, mă gândesc, că poate, dacă trecea şi el prin acea experienţă a absurdului, astăzi era un om cu mai mult simţ pentru realitate, pentru cinste, pentru ţara pe care vrea s-o conducă. Poate dacă o ura şi o iubea şi el într-adevăr, măcar pentru câteva săptămâni, astăzi ar fi ştiut ce ar avea de făcut, pe cine trebuie să îmbrăţişeze şi pe cine să îndepărteze de el însuşi şi de România, de destinul ei. Dar el pe asta nu o ştie. El vrea puterea şi atât. Consecinţele nu-l interesează, se minte singur, minţindu-ne pe noi. El vinde idealurile românilor, nu unor străini, ci minciunii, duşmanilor din interior, foştilor securişti, celor care au înjosit poporul sau celor care refuză să înveţe din acel trecut.

Ca om tânăr, el ar trebui să fie interesat de confruntarea cu trecutul, de a face din prezent un loc într-adevăr salubru. Căcvi viitorul se scrie prost fără trecut. Dar nici viitorul nu pare să-l intereseze. Nu viitorul nostru! Căci el va intra în cartea de istorie. Şi atât! În cazul acesta „atât” e „atât”, nu implică nimic altceva: trei rânduri în cartea de istorie. (Asta-i speranţa mea: „deşteptarea românului”). Pentru cei care au înţeles atunci deja, când Mazilu vorbise de pe tancul din centrul Bucureştiului sugerând că România nu are nevoie de Ion Iliescu, cum deasemenea mai târziu la fel de puţin de Adrian Năstase, iar astăzi de Victor Ponta, va fi vai şi amar, pentru că riscă să nu-şi mai găsească liniştea în alţi 25 de ani de acum încolo.

Nu, România nu are nevoie de ei. Dar ei, Iliescu, Năstase, Ponta au nevoie de România. Ei vor să fie mândri de ceea ce au ajuns: şefi de stat şi de guverne. Ei au nevoie de o «prostime» deasupra căreia se pot înălţa. 

Câtă vreme nu se sfârşeşte dinastia Iliescu, România nu îşi va găsi locul printre democraţiile moderne, nu va fi ţara pe care o merită locuitorii ei încercaţi de istorie. Deşi acum, multor români pare a nu le păsa şi cred în vorbele unui om care-şi revarsă zilnic aroganţa asupra lor.  Deşi ei au de ales : între a nu uita că - indiferent cum s-ar numi astăzi – după cele petrecute în decembrie 1989, noi cu toţii am vrut altceva decât avem astăzi. Voiam să nu mai stăm cu capetele plecate în faţă unor «conducători»  care îşi trimit lacheii să ne prindă de slăbiciuni ca de guler şi să ne izbească de toţi pereţii. Ei însuşi mişcându-se doar înconjuraţi de soldăţei supuşi sau pălăvrăgind prin studiori de televiziune, stând pitiţi prin birouri sau în vile bine securizate ameţiţi de propria poftă de putere, având coşmaruri doar când li se arată stafia lui Ceauşescu şi nicidecum, când se gândesc în ce hal trăieşte mai bine de jumătate din populaţia ţării după 25 de ani de la „eliberare”. Iar în coşmarurile lor cu Ceauşescu fiorii nu sunt daţi de teamă, ci de ciudă, pentru că acesta va ocupa mereu mai mult spaţiu în cărţile de istorie, decât or vor face ei vreodată.

Acum, înainte de turul 2 al alegerilor prezidenţiale din anul 2014, mi-e şi mai ruşine de zilele în care mă vedeam coautor al marii schimbări din decembrie 1989. Atunci aş fi murit pentru dreptul de a alege liber. Un drept al tuturor, nemanipulat de interese dubioase şi egoiste ale unei găşti care nu reuşeşte să se împace cu propriul trecut şi care încearcă să-şi facă un viitor pe spinarea dreptăţii încovoind-o astfel până la pământ. Care vrea să ia toată puterea asupra sa, nepăsându-le că „pentru noi cerul e zăvorât şi zăvorâte sunt şi cetăţile, în zadar beau caprioarele apă din mâinile noastre, în zadar câinii ni se închină…

* versurile citate la început şi la final sunt din poeziile lui Lucian Blaga: ”Noi Cântăreţii leproşi” şi “Scrisoare”.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite