Ce-i lipsea mai mult României în viitorul apropiat? Alegerile!... La nivel local şi pentru cele două camere ale Parlamentului. Bicicleta neamului. Uşor desumflate, înaintând, roţi adesea pătrate, cu nu puţine spiţe îndoite. Două arii de joc politic minor, dintre cele mai ambigue, ambiţioase şi falimentare, în primele decenii de iluzorie recuperare a democraţiei şi bunăstării pe meleagurile patriei. Oare alegem, la alegeri?!

În principiu, testul electoral ar fi nu doar ca un exerciţiu civic major, ca oportunitate de evaluare directă, individuală şi colectivă, comunitară a stărilor cu impact direct asupra vieţii curente, dar şi ca un examen public al performanţei şi ofertei politice efective. Interne. Adânc interne...

La toate aceste capitole, lumea românească se repetă într-o jalincă autoînşelare cu tendinţa de a transforma, cu arme şi bagaje, exerciţiul electoral într-un sindrom al “autoinvaziei”. Adică a instalării, adesea a reinstalării, unor forme cinice şi eficiente de jefuire, a avuţiei publice şi de umilinţă la nivel de masă.

Totodată, pare imposibil, de necrezut, dacă nu ar fi atât de “la vedere”, manifestarea amplă, zgomotoasă şi deja rutinată, uşor stranie, a relaţiei “electorat – clasa politică”, o complicitate care nu poate evita diagnosticul de “perversă şi păguboasă”.

Desigur, mai sunt şi câteva milioane de fraieri, indiferenţi, inerţi şi cel mai adesea ignoranţi, care ridică din umeri... Ei joacă la absenţi! Nefăcând nimic, neexistând de fapt, generează circa 30% din falimentul repetat al democraţiei prin alegeri “de rahat”. Expresia nu poate fi introdusă în Constituţie, deşi face parte din lista uzuală a situaţiilor cu impact major asupra normalităţii... În condiţiile unor alegeri, altfel, libere şi corecte...

Victoria copleşitoare din mai ’90 a FSN-ului părea mai curând o derivată pripită, preliminară şi, desigur, profund populistă a trecutului recent – prăbuşirea comunismului ceauşist – evadarea în masă în spaţiul iluzoriu al lumii libere, al economiei de piaţă (care pentru mulţi nu era decât o “piaţă de legume”) şi, desigur, la accesul direct către Occident. Unde acum, ne putem duce cu autobuzul, chiar şi cu autostopul. Schimbare majoră.

Suntem acceptaţi cu un zâmbet reţinut, într-o lume pentru care şi azi, după un sfert de secol părem nişte extratereştri. Invazia RIT (Refugiaţi, Imigranţi, Terorişti) ar putea deveni un bun prilej pentru a regândi, reinterpreta şi, eventual, tranşa raportarea efectivă a „West”-ului la populaţiile fostului bloc est-european, după prăbuşirea zidului Berlinlui. Mai vorbim...

Revenind la alegeri...

De fapt, ce alegem în 2016?

Alegem continuitate? Pardon. Alegem schimbare? Ha, ha, ha! Alegem „praful de pe tobă”? Cine mai apucă...

Sigur, pentru cei care vom vizita secţia de votare între diverse “tobe” şi mult praf. Praf verbal, praf caracterial, praf instituţional. Nu este exclus să apară şi diverse sortimente de “pudră”... Cât despre parfumul prezidenţial, să păstrăm tăcerea, o tăcere “prezidenţială”. Scurt, clar, dar ferm.

Pare clar, deplin şi oarecum, definitiv ţinând seama de premize, condiţii şi jucător.

Revenind la alegeri, principala sfidare a testelor din 2016 derivă tocmai din uzura masivă, profundă şi, deja de la un punct, ireversibilă, a relevanţei, consistenţei şi chiar a legitimităţii “universului electoral” din România. “Univers” – scuze pentru ironie – ar însemna de fapt o piaţă politică falimentară, măcinată de corupţie şi mediocritate. Secătuită de prezenţe publice autentice – oameni capabili, puşi pe treabă şi, desigur, încă nechemaţi la DNA... Gata a se confrunta cu o agendă publică inundată, chiar împuţită de stări grave, situaţii critice la limită şi deficienţe funcţionale atotcuprinzătoare în principalele arii de joc: infrastructură, servicii publice, comunicare, asociere, capacitate de mobilizare, integritate, solidaritate şi respect pentru interesul public. (Scuze dacă sunt plictisitor).

Singurul domeniu care s-a extins, diversificat şi mai face oarece rating în raportarea la viaţa publică întemeiată pe reprezentare şi reprezentanţi, liber aleşi la 4-5 ani de cetăţeni, în România, rămâne presa de scandal, caricaturismul mediatic şi, desigur, referinţele la zi, pe ştiri – DNA. “Senzaţional!”, “Răvăşitor!”, “Grav!”, “De neînţeles!”, “Cu ultimele cuvinte înainte de a...”!!!

Zgomot despre nimic. Un nimic extrem de costisitor la nivel material şi, desigur, temporal. Cel mai grav, devine zi de zi, blocajul colectiv uman, comunitar şi instituţional care se propagă, se instalează agresiv şi se protejează în structuri de neclintit, în numele hoţiei, risipei şi indiferenţei în raport cu ce a mai rămas din “România-care-este”. (Scuze dacă par uşor patetic...).

Iată de ce, “decembrie ‘89” şi alegerile din mai ’90, (dacă îşi mai aminteşte cineva...) pot să pară o simplă joacă de copii în comparaţie cu meciurile electorale din 2016.

Cu cine intrăm în joc? Cu ce nevoi? Care sunt frământările, temerile şi speranţele aşezate în conştiinţa colectivă, acumulate efectiv în anii trecuţi şi reactivate, desigur – posibil speculate în sezonul 2016?!

Cât ne mai jucăm de-a democraţia, fiind adesea absenţi, corigenţi şi poate uneori, chiar repetenţi? Atenţie, tendinţa de repetare păguboasă pare să fie o particularitate adâncă a spiritului colectiv pe aceste meleaguri. Inerţia în eşec conţine oare şi o oarecare plăcere, bucurie! O beatitudine paradoxală?!... (Scuze, te poţi aştepta la orice pe malurile Dâmboviţei...).

Deci, cât ne mai jucăm de-a democraţia?! Un nărav sumar şi riscant, 2 săptămâni, sau poate 4…, pentru a reveni apoi la deprinderea populară, profundă de a livra bancuri cinice şi resemnate, de fapt un refuz jegos de asumare a condiţiei de cetăţean, premisă optimă pentru aparatul liber la furtişag mărunt, mediu şi major. În deplină integrare euro-atlantică cu elitele hoţiei globale.

Atenţie, nu mai este mult de furat.

Ce se fură acum, intens, profund şi definitiv este viitorul.

Ce ignorăm, ca să lâncezim comod în “statul de drept”? Degeaba...

Altfel, câţi din ţara noastră au înţeles că unul dintre rosturile de bază ale democraţiei este acela de a face posibilă bunăstarea, ca fapt normal, legal, accesibil celor capabili de efort, iniţiativă şi integritate? Test sever?! Cât de sever? Câţi trecem? Câţi votăm dintre cei care trecem? Câţi dintre ce care zâmbesc cinic în faţa trecutului, votează?! Pe cine votează?! Câţi nici nu am auzit de alegeri?!

Nu puţini dintre cei care au înţeles, au plecat. Nu prea avem timp şi răbdare să judecăm aceste plecări. În multitudinea şi diversitatea lor. Cam 3-4 milioane...

Un “război” paşnic. Fără morţi, dar probabil nu puţini răniţi...

O fugă spre normalitate la câteva mii de kilometri de patrie.

Pare bizară nevoia unora dintre ei de a vota... Chiar enervantă, pentru şmecherii din pviniţă. Greu de combinat în contexte normale, deschise către un viitor imediat. Avem acum şi un guvern de “reveniţi acasă”... Cât de profund au revenit, nu vom şti. E cam neclar, mai ales că s-au băgat în ciorbă chiar dinainte de alegeri!! Ce spune asta? Nu doar despre ei, mai ales despre cei încă neplecaţi. Sau deja rămaşi definitiv.

Câtă claritate sau, dimpotrivă, confuzie, vom avea după guvernarea “tehnocrată”?! Va fi o limpezire sau simple văicăreli după o lipire, plină de simpatie şi profesionalism, de plasturi pe răni adânci, greu de vindecat?! Un pas înainte, neutru, responsabil şi eficient? Paşi pe loc, într-o tropăială verbală cu ifose şi dileme hamletiene de cartier? Nu sunt excluse şi lovituri subite, anterior pregătite pentru alţii şi livrate ca să nu se răcească tocmai acum, unor căzuţi din cer, pe gheaţa subţire din bălţile locale. Îndelung împuţite. Altfel liniştiţi, în drum spre office, disponibili pentru o implicare onestă şi profesională.

Implicare! Poate chiar aici e buba! Românii aşteaptă. Aşteaptă deja de decenii. Aşteaptă să vină regele?! Aşteaptă să vină ţărăniştii... Unii aşteaptă să vină ruşii. Alţii aşteptau din secolul trecut să vină americanii... Aşteaptă să vină investitorii. Aşteaptă să vină... “Sfântul Aşteaptă”!!

Aşteptarea rămâne cea mai jalnică iluzie a naţiei. O pasivitate comodă, uneori perversă, speculată parşiv de românii activi. Activi la diverse nivele, reactivaţi, activabili. Da. Prin pasivitatea comodă a maselor se naşte activismul parşiv al unor “elite” mizerabile cum sunt cele ce au bântuit România în tranziţie mai păgubos decât popoarele migratoare în urmă cu veacuri.

Să fie oare o tradiţie? Sau doar o sursă pentru o posibilă “bibilotecă academică” la Jilava? Oricum, e cam prea consistentă, profundă şi fără leac apucătura colectivă de a te lăsa minţit, furat şi condus către nicăieri, la vedere! Să fie o tradiţie?

Pentru ce?! Există, evident, un preţ. Un preţ la purtător, un preţ colectiv şi un preţ structural, în timp. A propos: noţiunea de timp rămâne un mister la români! (Să-l întrebăm pe Eliade...).

Deci, în 2016, care va fi pragul de complicitate între alegători, candidaţi şi aleşi?! Mai este loc de surprize, de subtilităţi, de schepsis?!... Libertatea complicităţii va rămâne, va domina, va triumfa în prim-planul anului electoral sau va fi trimisă la plimbare? Umblăm la Constituţie?! Un articol despre “complicitatea” aleşi-alegători? Discret, fin, elegant?...

Oricum, rămâne până la urmă o problemă de detaliu. În minciuna generală trebuie să vii cu ceva concret. La vedere. Deci.

Cu cine vor ieşi la plimbare partidele?! Cele vechi (deja vechi, nu istorice...), tipărite în registre, separat sau în alianţe de faţadă, încropite în culise pentru posibile majorităţi parşive şi profitabile? Aparent, o întrebare pricinoasă, “nasoală”. Pentru “nasoli” nimic nu e “nasol”! “Nasolul” bate tot!

Rămâne totuşi problema DNA. Proba de sânge. Sifilisul politic, oricât de răspândit şi de împărtăşit la diverse organe locale şi centrale a devenit chiar un criteriu de coeziune şi capacitate de luptă. O sfidare a intervalului. Un criteriu de coeziune, mobilizare şi flexibilitate morală în circumstanţe dintre cele mai confuze şi instabile. Realitatea politică românească este în prag de haos. Dezordinea era oarecum convenabilă, chiar profitabilă. Să-i vedem acum! Nu alegerile sunt principala preocupare a politicienilor... Uitaţi-vă la ei cum zâmbesc!

Mai rămân, desigur nişte detalii tehnice...

Cine bagă banii?!

Campaniile electorale costă! Afişe, pungi de plastic pline cu programe retipărite, zahăr, ulei, muzică, multă muzică şi dansuri populare, transport către săli şi stadioane, transportaţi, fotografii, filme, multe filme, difuzare radio, TV, presă scrisă, rescrisă, transcrisă, prescrisă, oaspeţi străini gomoşi, cu clop şi papion, avion, etc. “Etc.” costă adesea nu puţin. Nu neapărat bani, cât angajamente, adevăratele angajamente pentru viitorul posibil, aproape sigur.

Deci, bani. De unde fonduri electorale? Cine să-i aducă, cine să-i pună unde trebuie (adică bine dosiţi), cine să-i cheltuiască la momentul potrivit, cu cât mai puţine chitanţe. O noua cultură a managementului electoral s-a impus hotărât şi multilateral în deceniile pe care le trăim. De aici şi una dintre capcanele pre- şi post-electorale. O temă DNA devenită rutină. Va fi 2017 un an mai încărcat în procese? Probabil nu. De unde atâţia infractori!?

Şi desigur, cum ne văd străinii?!

Scuze nu sunt străini, sunt colegi de mişcare, umblare, votare, consolidare de majorităţi în instanţe continentale şi nu numai... Românii sunt vestiţi ca figuranţi!… Deci rezultatele contează. Suntem cu ochii pe voi. Pentru poleiala livrată cerem să coloraţi harta cu pensula noastră. Hai, pensulaţi!

Aşadar, ce va urma?!

Cum va fi în 2017? Proaspăt părăsiţi de “guvernul tehnocrat”, istoviţi de iniţiative, eforturi, schimbări curajoase şi adânc chibziute în sedinţe formale şi informale.

Deci proaspeţi, harnici, bine reprezentaţi la oraşe şi sate, înfometaţi de pluralism, numai buni pentru a ieşi la milogit la FMI, UE, BM, pentru a fi iertaţi de datorii. Pentru moment.

Aceasta ar fi varianta rezonabilă. (Ca să nu spun “fericită”...).

Revenind la realitate, în ce măsură alegerile din 2016 vor genera (ar putea genera) la nivelul reprezentării, al reconstituirii mediului instituţional, al consistenţei şi potenţialului de performanţă, al integrităţii, precum şi al prestigiului extern, o şansă relevantă şi influentă pentru buna funcţionare a guvernării, administraţiei locale şi, desigur al prezenţei externe la nivele multiple în contexte dintre cele mai problematice.

Sună cam utopic. Cum vreţi. Poate am ajuns noi la nivel de pix, ei la nivel de realitate, la limita dintre luciditate, speranţă şi resemnare.

Scuze dacă vă deranjez.

Totuşi, o întrebare: alegerile din 2016 ar putea fi prin rezultate, efecte, directe şi consecinţe viitoare mai grave decât cele din ’90!

Iar noi, mai idioţi?!

P.S.: Întrebarea la zi, unu sau două tururi?!

Turuim, turuim nicio problemă!