Ei bine, nu la astfel de lucruri mă gândeam. Am ajuns la concluzia că secolul care a trecut de la momentul 1918, ne-a făcut să uităm. Nu mă refer aici la o categorie anume ci la noi, poporul. Şi nu e de mirare, văzând ce haos e în Educaţie, cum abia câte o oră de istorie îşi mai face loc prin programele de studii. Mă refer aici, la noi toţi, la poporul român. Am văzut recent un articol în care, autorul, domnul Mircea Geoană acredita ideea că ar trebui ca românii să îi fie recunoscători preşedintelui american Woodrow Wilson. Dacă articolul era scris de către un om simplu, ca mine sau ca alţii, nu mi-ar fi păsat. Mihail Kogălniceanu spunea că trebuie analizată şi interpretată „opera şi nu persoana“, referindu-se la dezbaterea de idei din epoca regenerării naţionale.

Domnul Mircea Geoană a fost diplomat, ministru, parlamentar, preşedinte de partid, candidat la preşedinţie. A fost chiar diplomat în SUA. Evident, sunt de acord cu domnul Mircea Geoană, până la un punct, acela că, într-un fel, preşedintele Woodrow Wilson a fost un vizionar. Însă, cât priveşte importanţa ideilor sale pentru noi românii, aici lucrurile stau puţin altfel.

Reiau „Punctul X“, evocat de către domnul Mircea Geoană, care avea următorul text: „Popoarelor Austro-Ungariei, al căror loc între naţiuni dorim să le vedem protejate şi asigurate, le va fi acordată cea mai liberă oportunitate pentru dezvoltare autonomă“. Da, se făcea referire la „popoarele Austro-Ungariei“ şi la „locul lor între naţiuni“, însă, eu sunt convins că domnul Mircea Geoană, ca diplomat ştie mai mult decât scrie. Preşedintele american Woodrow Wilson se exprima  că acestora  „le va fi acordată cea mai liberă oportunitate pentru dezvoltare autonomă“. De la autonomie, la independenţă „este o cale atât de lungă!“, dacă e să cităm un vers din Mihai Eminescu.

Cunoaşteţi, dragi cititori, probabil, cât de mult a ţinut preşedintele Woodrow Wilson la integritatea Austro-Ungariei! Statele Unite ale Americii au declarat război Austro-Ungariei la 7 decembrie 1917. Preşedintele SUA Woodrow Wilson s-a aflat într-o confruntare de idei cu Secretarul de Stat Robert Lansing. Preşedintele Woodrow Wilson gândea arhitectura de securitate a lumii, pe spaţii mari. În mintea lui, Austro-Ungaria era un „Imperiu Danubian“, i se părea firesc ca legea să fie unică pe tot cursul Dunării. Îl ajuta în acest sens şi „grupul secret privind pacea“, format din experţi, denumit „The Inquiry“, organizat şi coordonat de către Colonelul Edward M. House, considerat de către contemporani un oportunist. Să mai spun că Edward M. House fusese ultimul însărcinat cu afaceri al SUA la Viena, înainte de începutul războiului dintre SUA şi Austro-Ungaria în 1917?

Nu mai intru în detalii, despre un alt episod delicat al istoriei noastre în cadrul relaţiilor internaţionale, „Comisia Dunării“, despre cum nouă, ca stat modern riveran al Dunării ni se interzicea să luăm decizii privind gurile fluviului, aflate pe teritoriul nostru naţional.

Preşedintele Woodrow Wilson voia o Austro-Ungarie federalizată, ceea ce ţinea practic popoarele cu origini şi aspiraţii naţionale diferite, la un loc. În contrast cu unioniştii români, românul Aureliu C. Popovici chiar a redactat, în 1906, un proiect de federalizare a Austro-Ungariei, intitulat Statele Unite ale Austriei Mari. În germană, limba în care a fost redactat proiectul, acesta se numeşte „Vereinigte Staaten von Groß-Österreich“. Dar în engleză cum ar fi sunat ? United States of Great Austria? Abrevierea ar fi fost USGA, cam apropiată de SUA!  I se părea echitabil domnului Woodrow Wilson, în 1918, să preia conceptul de „Mitteleuropa“ şi să-l recalibreze, transformîndu-l în brand politic. Şi asta în timp ce Thomas Masaryk, Vasile Stoica, precum şi alţi luptători pentru independenţă şi unitate naţională erau primiţi în SUA de către comunităţile de imigranţi stabiliţi pe „Pământul Făgăduinţei“ şi sprijiniţi să ceară autodeterminarea naţiunilor lor. 

Preşedintele Wilson a lansat deci, acum un secol, în 8 ianuarie 1918 o declaraţie-program, despre care s-a scris deja, de ani buni, pe blogurile „Adevărul“, într-un articol foarte clar şi precis.

Dar, la 8 ianuarie 1918, preşedintele Woodrow Wilson încă mai voia federalizarea Austro-Ungariei! De ce i se părea agreabilă ideea? Nu doar pentru că Dunărea străbătea teritorii cam cât Mississippi, ci şi pentru că austriecii şi ungurii aveau în SUA o diasporă activă financiar şi cultural. Deja, în SUA şi Europa sunt publicate numeroase lucrări care confirmă ceea ce am decis să scriu eu astăzi aici.

Dar din păcate, pe la Institutul Diplomatic Român bate vântul şi dacă vrei să trimiţi un mail sau mesaj pe o reţea de socializare, eşti blocat ca „agitator“. Se scoate aşa, din „Joi în Paşti“ câte un volum de documente, dar nu găseşti pe site nici măcar o bibliografie actualizată, să vezi ce mai scriu şi alţii despre 1918. Nu mai are rost să aduc în discuţie prestaţia domnului Theodor Meleşcanu la Ministerul de Externe, fiindcă „este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire“.

De mai mulţi ani, istoricul Dumitru Suciu a publicat în anul 2002, lucrarea „Anul 1918 în Europa Centrală şi Răsăriteană. Ideea de Europa Unită“, o carte cunoscută în mediile ştiinţifice, dar puţin popularizată în mediul şcolar şi în cel public. Sincer, nici nu prea e nimeni care să popularizeze lucrările dedicate acestui subiect.

La aşa-zisul Departament Centenar, sunt angajaţi consilieri, nu se ştie pe ce criterii, deoarece în CV-ul unuia dintre ei scrie că a fost casier la hypermarket!!! Om al muncii din popor, stimabililor!  Nici dracul nu ştie ce este cu acest Departament, am înţeles totuşi că a trecut de la Guvern, la Ministerul Culturii. Există acolo o interfaţă „Înscrieţi un proiect!“. Înscrii proiectul, ţi se mulţumeşte şi ţi se spune „te vom contacta noi!“. Probabil, la „Sfântul Aşteaptă“, sfânt pe care nu ştiu de ce Patriarhul Daniel nu îl înscrie în calendar, ca şi Paştile, cu dată schimbătoare. Aş propune ca ziua lui să fie cu ocazia alegerilor locale, iar Soborul lui să fie cu ocazia celor parlamentare. 

În toată lumea, deja se ştie că şi în mai-iunie 1918, preşedintele american Woodrow Wilson susţinea ideea federalizării Austro-Ungariei şi că a renunţat la ea, după ce Secretarul de Stat Robert Lansing s-a opus puternic. Să nu uităm că Rusia Sovietică era în plină revoluţie. Mai exact în Contrarevoluţia din Octombrie, unde şi SUA şi Germania s-au implicat activ. Mai are rost să amintim că Lev Troţki a stat pe la New York, plimbat cu limuzină cu şofer în perioada ianuarie-martie 1917, cazat într-un apartament ultracentral, a cărui chirie fusese plătită pe trei luni în avans? Că, la Halifax, unde vaporul a făcut o escală, Troţki a fost arestat, dar că britanicii au intervenit diplomatic pentru a fi reîmbarcat, pentru a ajunge în Europa? Că Lenin a primit în valiză 5 milioane de mărci de la Germania, să înceapă contrarevoluţia şi că a plecat din Elveţia în secret spre Rusia? Se pare că Robert Lansing a folosit acest argument, susţinând în faţa preşedintelui american Woodrow Wilson că SUA trebuiau să câştige războiul şi dacă asta se făcea prin disoluţia Austro-Ungariei, nolens-volens, riscul trebuia asumat.

Germania a intrat în 1918, în anarhie, iar punctul de vedere al lui Robert Lansing a avut câştig de cauză. Nu am vrut decât să clarific tronsonul temporal dintre 8 ianuarie 1918 şi 11 noiembrie 1918. Aşadar, domnule Mircea Geoană, acel punct la care aţi făcut  referire privind „popoarele Austro-Ungariei“ a fost lansat cu un scop, altul decât cel la care s-a ajuns în noiembrie 1918!

Dar, mă opresc aici cu istoria şi revin la întrebarea din titlu. Am curajul să răspund tot eu, că România poate străluci cu ocazia Centenarului. În 2004-2007, România şi-a îndeplinit proiectul de ţară, acela de integrare în structurile euro-atlantice. Fără îndoială, că în spatele acestei decizii a stat autoritatea României din punct de vedere al gestiunii situaţiei internaţionale pe sectorul Orient-Africa. O să sară mulţi la mine, dar am curajul să o spun că mult hulitele servicii secrete româneşti au reuşit să creeze o reţea în spaţiul ex-sovietic oriental, asiatic, african, sud-american, de care NATO avea nevoie. Nu mai are rost să menţionăm de ce o şcoală de elită a NATO funcţionează la Oradea.

Prestaţia României în reluarea relaţiilor diplomatice sino-americane, menţinerea relaţiilor cu Israelul şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei în 1967, relaţiile cu Turcia, Iran, Irak, Siria, China, India, Coreea de Nord, Vienam, Cambodgia, chiar şi în ciuda schimbărilor din 1979 din Iran, la care ne-am referit, relaţiile cu statele africane şi din America Latină i-a adus prestigiu. Acum în Orientul Mijlociu este un conflict a cărui ieşire se pierde în fumul războiului. România are o moştenire diplomatică şi poate să acţioneze. România încă mai poate să determine trecerea canalelor diplomatice de la Washington, Moscova, Beijing, pe la Bucureşti. Am lăsat la o parte Bruxelles, pentru că România este un stat membru al UE şi aici, ea poate să bată cu pumnul în masă şi să spună că Bucureşti a mediat împăcarea dintre Beijing şi Washington. Că profesioniştii români pot să îşi facă treaba.

În cele ce urmează îndrăznesc să schiţez câteva direcţii pe care eu unul aş dori ca România să meargă:

  1. România trebuie să se afirme ca un pol regional de influenţă în Balcani. Balcanii sunt divizaţi între spaţiul euro-atlantic şi duetul Federaţia Rusă-Turcia. FYROM, Serbia, Bosnia-Herţegovina, Kosovo (teritoriu nerecunoscut unanim ca stat) au un statut internaţional complicat. Nu sunt dorite în NATO şi UE, iar Federaţia Rusă şi Turcia îşi aduc aminte de perioada de dinaintea anului 1918.
     
  2. România poate ajuta la medierea conflictelor din Orientul Mijlociu, deoarece are canalele diplomatice necesare.
     
  3. România poate să contribuie la responsabilizarea Balcanilor contra „grupului de la Vişegrad“. România trebuie să susţină la Bruxelles că UE va fi mai puternică dacă va întări citadela Balcanilor.
     
  4. România să evalueze riscul reprezentat de către enclave pentru securitatea UE şi NATO

Nu întâmplător, mâine, 10 ianuarie 2017 la Bruxelles, se va desfăşura sub cupola Parlamentului European o conferinţă intitulată Balcanii şi Mediterana de Sud-Est: amintiri şi viitor comune. Gazde vor fi europarlamentarul român Maria Grapini, europarlamentarul grec Kostandinka Kuneva, europarlamentarul bulgar George Pirinski şi europarlamentarul cipriot Neoklis Sykiliotis.

Nu ştiu dacă ideile exprimate de mine în aceste rânduri vor deveni realitate. Eu m-am decis să nu mai aştept zadarnic, un tren care nu mai vine, adică implicarea instituţiilor statului în propăşirea României. Am decis ca toate ideile expuse aici să devină o carte, pe care o voi publica în curând. Nu i-am găsit încă titlul. Ce ziceţi, poate fi titlul articolului de faţă?