Cetăţeanul Adrian Năstase şi intoxicările sale

Adrian Năstase ştie cum să se menţină în atenţia opiniei publice, chiar şi prin manipulări juridice

Adrian Năstase ştie să facă titluri de presă. Ştie la fel de bine ca imbecilii care, ca să atragă atenţia asupra lor, se duc în buricul târgului şi ţipă că dacă nu li se rezolvă problema, să vină Guvernul să-i eutanasieze. Evident, la aşa pretenţie, gospodinele lăcrimează şi fac rating.

Zilele trecute, Adrian Năstase a ţipat şi el ceva: că vrea să renunţe la cetăţenia română. Ştia că nu se poate legal, din cauza statutului său de deţinut – dar totuşi a ţipat. Problema invocată de domnia sa este că judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încă n-au motivat, la patru luni de la pronunţare, sentinţa prin care a primit patru ani de închisoare în dosarul Zambaccian. În lipsa motivaţiei, el nu poate cere contopirea acestei pedepse cu precedenta, cea de doi ani din dosarul Trofeul Calităţii, astfel încât să i se scadă din pedeapsa rezultantă cele opt luni deja executate.

Un alt motiv al nemulţumirii domnului Năstase este că, fără motivare, nu poate reclama la CEDO modul în care a fost judecat în acest ultim dosar. El îi acuză pe judecători că în mod deliberat întârzie motivarea, astfel încât să expire cele şase luni de la pronunţare în care se poate adresa CEDO. Ambele argumente sunt, deocamdată, false, dar gospodinele care deja îl căinează pe Năstase nu ştiu asta. Să le explicăm cum stau lucrurile, ca să le scutim de emoţii inutile.

Întârzierea motivării e, într-adevăr, o problemă, dar aceasta nu-i creează în acest moment niciun prejudiciu lui Adrian Năstase. În cazul său, contopirea celor două pedepse, de doi, respectiv patru ani, înseamnă să i se dea pedeapsa cea mai grea, de patru ani, la care se adaugă, eventual, un spor de pedeapsă. Procurorii cer un spor de încă un an, dar judecătorul poate să nu-i dea nimic, e strict la aprecierea sa. Dacă luăm situaţia cea mai favorabilă, că nu se acordă niciun spor, rezultă o pedeapsă rezultantă de patru ani.

Pentru că Năstase are peste 60 de ani, el poate cere eliberarea condiţionată după efectuarea unei treimi din pedeapsă, ceea ce înseamnă 16 luni. Dacă scădem cele opt luni deja executate din prima pedeapsă, rezultă că oricum mai are de executat, în cel mai bun caz, încă opt luni. Cum sentinţa în Zambaccian s-a dat pe 6 ianuarie, se poate spune că abia de pe la începutul lui septembrie întârzierea motivării i-ar putea afecta drepturile. Şi asta dacă şi numai dacă toate circumstanţele lucrează în favoarea sa: nu primeşte supliment de pedeapsă şi judecătorul care va analiza cererea de eliberare condiţionată ia o decizie rapidă – ceea ce nu e deloc obligatoriu.

În ceea ce priveşte CEDO, lucrurile sunt la fel de clare. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului spune aşa: „Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum este stabilit conform principiilor de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de şase luni, începând cu data deciziei interne definitive”. Există o bogată literatură de drept care lămureşte semnificaţia sintagmei “începând cu data deciziei interne definitive” – şi bănuiesc că Adrian Năstase are acces la ea: în închisori, literatura juridică e la fel de abundentă ca Bibliile în mănăstiri.

Profesorul Corneliu Bârsan, reprezentant al României la CEDO până la sfârşitul anului trecut, scrie într-o lucrare că “reclamantul trebuie ca, în principiu, să cunoască motivarea soluţiei pronunţate de ultima instanţă naţională competentă” – ceea ce înseamnă că termenul de şase luni curge nu de la pronunţarea sentinţei, ci de la momentul în care reclamantul intră în posesia motivării.

Alţi autori spun că instanţa de la Strasbourg este destul de flexibilă în privinţa termenului de şase luni şi ţine seamă atunci când un reclamant nu a putut depune plângerea din vina statului pe care vrea să-l reclame. În sfârşit, unii autori susţin că pentru ca o reclamaţie să fie validă, este suficientă completarea formularului, cu descrierea situaţiei, şi anexarea documentelor disponibile, chiar dacă reclamantul încă nu are la dispoziţie motivarea ultimei sentinţe – pe care o poate transmite ulterior.

Prin urmare, opţiunea domnului Năstase de a apela la CEDO rămâne intactă. Dar va recurge la ea? Antecedentele spun că nu prea. În iunie 2012, după sentinţa din Trofeul Calităţii, avocaţii domnului Năstase nu mai pridideau să anunţe că se vor adresa la CEDO. Am verificat: există la Strasbourg un singur dosar “Năstase contra România”, dar pe reclamant nu-l cheamă Adrian, ci Ştefan. Iar la cabinetul Agentului Guvernamental de la Bucureşti, instituţia care apără statul la CEDO, nu există nici o notificare de la Strasbourg că România are a se apăra împotriva lui Adrian Năstase – deşi în doi ani o asemenea notificare trebuia să fi ajuns dacă ar fi existat vreo reclamaţie.

Prin urmare, dragi gospodine, v-aţi liniştit?