Cele 7 trăsături ale unui Preşedinte care să merite România

„Un Preşedinte care să merite România trebuie să fie mai mult decât un costum cu o insignă tricoloră la rever. Trebuie să fie un om de stat” FOTO Eduard Enea

Avem nevoie de un preşedinte care să merite România, nu doar de un câştigător al alegerilor prezidenţiale, iar criteriile sunt pe cât se poate de simple.  Oamenii normali, curaţi şi încrezători din această ţară le intuiesc şi le aşteaptă.

Pentru că de patru zile încoace asistăm la o „dezbatere” despre eventualele dezbateri dintre candidaţii care au intrat în turul doi, atenţia este mutată de la substanţă la formă. Vreau să începem să schimbăm acest lucru şi să ne concentrăm pe atributele pe care care trebuie să le aibă viitorul şef al statului.

Vorbesc cu responsabilitatea unei vieţi petrecute în slujba statului român când afirm că, acum, poate mai mult ca niciodată în ultimii 25 de ani, avem nevoie de un Preşedinte care să merite România, nu doar de un câştigător al alegerilor prezindenţiale. Pentru că oricine poate câştiga nişte alegeri, dar nu oricine poate ajunge Preşedinte.

1. Trebuie să înţeleagă adevăratele provocări ale României

Campania se câştigă cu sloganuri, însă provocările Preşedinţiei sunt mult mai complexe decât nişte cuvinte care alcătuiesc o propoziţie scurtă. România se află într-un context regional în care ameninţările şi riscurile la adresa securităţii abundă, economia nu oferă perspective decente  tinerilor sau de acces la un trai demn bătrânilor, cu o ţesătură socială fragilă,  cu o selecţie de politicieni blocaţi în mentalităţile şi matrapazlâcurile anilor ’90.

Un Preşedinte care să merite România trebuie întâi să înţeleagă care sunt provocările reale ale ţării sale, pentru a putea apoi să înceapă să formuleze un plan de acţiune. Repetatul de sloganuri în timpul campaniei şi după campanie nu este o opţiune.

2. Trebuie să fie un om de stat

Există un set minim de condiţii pe care trebuie să le îndeplineşti pentru a te putea califica pentru titulatura de om de stat: Prima este o dragoste onestă faţă de ţara ta – dincolo de momente patetice la TV, dragostea de ţară se dovedeşte, de cele mai multe ori , în întâlniri cu uşile închise, în care tu reprezinţi ţara, tu eşti ţara. Poţi să-ţi iubeşti ţara şi cu demnitate, nu cu excese de telenovelă. A doua condiţie este demnitatea personală – nu poţi să urmăreşti interesele altora, fără să te prezinţi demn. Pur şi simplu este imposibil. A treia condiţie este puterea exemplului – trebuie să fii în stare să oferi un exemplu dacă te aştepţi să fii urmat vreodată de cineva.

Un Preşedinte care să merite România trebuie să fie mai mult decât un costum cu o insignă tricoloră la rever. Trebuie să fie un om de stat.

3. Trebuie să aibă bun simţ.

Mai mult decât ne-am aştepta, deciziile pe care le ia un preşedinte se rezumă uneori la o alegere de bun-simţ. De foarte multe ori, după comprimarea tuturor complexităţilor unor subiecte, ceea ce îţi rămâne este o alegere de bun-simţ profesionist. După opiniile specialiştilor şi sfaturile consilierilor, ce rămâne este un om, preşedintele, bunul său simţ si multa cunostere.

Problema este că bunul-simţ nu este un muşchi care să fie antrenat, nici un organ care să fie transplantat sau grefat. Pur şi simplu îl ai sau nu. Aş adăuga aici şi educaţia bunului-simţ în cei şapte ani de acasă.

Un preşedinte care să merite România trebuie să aibă mereu bun-simţ. Şi să ştie când să facă uz de el.

4. Trebuie să fie frecventabil.

În ceea ce priveşte dimensiunea externă, un şef de stat trebuie omologat, ca un partener de dialog şi decizie, de către ceilalţi sefi de stat. Prieteni şi neprieteni. România este astăzi un stat fără duşmani, iar viitorul Preşedinte este obligat să nu schimbe această situaţie. Dar fără compromisuri şi concesii în numele nostru pentru că nu îi dăm mandat să ne umilească în faţa nimănui. În ceea ce priveşte dimensiunea internă, un şef de stat trebuie să fie frecventabil dincolo de aura de putere pe care o proiectează şi prin care poate atrage. Un preşedinte nefrecventabil va duce, mai devreme decât mai târziu, la izolarea ţării sale, ceea ce înseamnă pedepsirea unui popor pentru defectele sau atributele negative ale unui om.

Cu un Preşedinte care să merite România trebuie să-ţi facă plăcere să stai de vorbă, fie că eşti demnitar străin sau cetăţean român.

5. Trebuie să ştie când să vorbească şi când să tacă.

Sunt multe momente în exercitarea funcţiei de conducere când ieşi mai câştigat, ca demnitar, dacă taci şi asculţi sau dacă vorbeşti abia după ce ai ascultat. Să ştii când să vorbeşti şi când să taci la marile reuniuni internaţionale este deja o condiţie obligatorie. La fel de important, să ştii când să vorbeşti şi când să taci acasă, în ţara ta, atunci când naţiunea trece prin momente delicate sau când lucrurile sunt încă fluide. Cetăţenii vor să ştie că ţara este condusă de un om responsabil, care are lucruri mai importante de făcut cu timpul său decât să-l piardă într-o beţie de cuvinte.

Un Preşedinte care să merite România trebuie să fie în stare să aleagă mesajele şi momentele în care vrea să-şi transmită mesajele.

6. Trebuie să poată recunoaşte marile linii roşii mondiale.

Deşi se spune mereu şi mereu că politica externă este ca o mare pânză de păianjen în care interese diverse se intersectează şi se  suprapun şi că navigarea prin acest hăţiş este o activitate deosebit de complexă, adevărul simplu este că există câteva mari linii roşii mondiale pe care un preşedinte nu trebuie să le încalce. Acestea ţin de politicile de alianţă militară şi de informatii strategice, ţin de respectul faţă de instituţiile internaţionale şi de procedurile internaţionale, ţin de respectarea calităţilor externe pe care le deţine ţara, cu tot ceea ce presupun aceaste calităţi, ţin de relaţiile de bună  vecinătate, ţin de respectarea drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului. Fireşte că sunt şi chestiuni  complexe, dar dacă respecţi acest set minimal de reguli, nu poţi greşi flagrant.

Un Preşedinte care să merite România trebuie să nu-i facă rău.

7. Nu trebuie să abuzeze de calificarea la locul de muncă.

Nimeni nu s-a născut învăţat şi cu atât mai puţin nimeni nu s-a născut preşedinte. De aceea, în mai toate democraţiile din lume, un preşedinte nou ales are la dispoziţie o lună de miere în relaţia cu opoziţia, cu societatea şi cu presa, în care i se permite să înveţe meseria pe care o va exercita. Însă nu trebuie abuzat de calificarea la locul de muncă. Selecţia unor consilieri prezindenţiali este esenţială. Ei trebuie să fie nişte oameni cu care preşedintele să fie confortabil, dar care să-i poată livra cele mai bune sfaturi de care acesta are nevoie, şi, poate cel mai important, trebuie să ştie să-i spună şi “nu” atunci când e cazul. Să te înconjori de yes-meni este calea directă spre a-ţi fura singur căciula. Lumea are răbdare cu un nou preşedinte, dar doar pentru o perioadă limitată de timp. După luna de miere, noul şef al statului fie se ridică la înălţimea aşteptărilor, fie pleacă acasă.

Un Preşedinte care să merite România se ridică la înălţimea aşteptărilor.

Da. Criteriile sunt simple. Oamenii normali, curaţi şi încrezători din această ţară le intuiesc şi le asteaptă.  Traiul în România înseamnă: un salariu mediu de 8 milioane lei vechi, în umiditate de 100%, plata pe drepturi de autor în aproape toate profesiile intelectual creative din cauza impozitelor uriaşe pe muncă, încăpăţânarea de a performa artistic, medical, educaţional în ţara ta deşi în afară ai putea să fi plătit de 10 ori mai mult, hotărârea de ieşi în stradă pentru votul tău împotriva autorităţilor, care oricum te-au trimis departe de casă dacă nu vrei să furi cu ei, dar totuşi să ai o viaţă normală, determinarea de a demonstra că onoarea militarului sub arme poate recupera sensul cuvântului patriotism, chiar cu un preţ pe care numai cei aleşi sunt capabili să-l plătească.

Indiferent ce veţi spune şi câte prostii o să vă bage în cap tot felul de sfătuitori, cei care vă vor privi, Domnilor Candidaţi, românii adevăraţi vor şti să “citească” valoarea fiecaruiă. Dacă ei nu vor vota, aţi pierdut. Este numai o chestiune de timp până când cel adus în funcţia de Preşedinte, prin tehnicile degradante, de umilire a celor săraci, să primească ceea ce merită.