Cât valorează votul negativ în România 2016

Enorm. Din ce în ce mai mult şi consistent în raport cu perioadele trecute. Rezultat direct şi imediat al unor campanii centrate aproape în totalitate pe demonizarea adversarilor, pe scoaterea pe piaţă, oficial sau „pe surse“ a tuturor mizeriilor imaginabile, totul pentru a demonstra cât de nemernici şi nevolnici sunt toţi ceilalţi şi, prin comparaţie şi rămas singurul nescuipat, cât de bun, curat şi merituos este „al nostru“.

Propuneri? Angajamente? Soluţii argumentate? Mai puţine, mai rărişoare şi, în orice caz, nu preponderente în discursul electoral. De ce oare? Simplu. Din elementară prudenţă. Deoarece fiecare dintre candidaţi are în minte spectacolul dezolant oferit de toţi ocupanţii funcţiilor publice la care aspiră ei acum...cei care, niciodată, la fine de mandat (dacă l-au mai apucat din cauze penale aşa cum este cazul a un sfert dintre demnitarii aleşi pe posturi de primari de mari oraşe şi consilii judeţene) nu au ieşit să spună ce anume au îndeplinit din pachetul de promisiuni mirobolante cu care s-au prezentat în campania electorală.

De aici, logic, instalarea unei senzaţii de lehamite profundă, de neputinţă absolută în faţa sorţii şi a ceea ce s-a transformat cu încetul în blestem: paradoxul de a trebui să te duci la vot ştiind că tot geaba-i efortul şi că alegerea se face precum ne învăţa demult înţelepciunea românească "între dracu şi frate-său".

De aici, consecinţa dramatică, cea mai importantă dintre toate şi cu urmări profunde la nivelul mentalităţii colective: demotivarea electoratului în raport cu clasa politică. Din această cauză prinde atât de mult campania negativă, răspund la aşteptările unui electorat dezabuzat care, ştiind prea bine că cea mai mare parte a ceea ce i se promite este un amestec de vânt amestecat cu petarde multicolore, măcar vrea să se bucure de circul gratuit al expunerii mizeriilor tuturor într-un spectacol grotesc, dar foarte convingător al unor indivizi evoluând adânc în noroi.

"Ăştia sunt, ce să te aştepţi de la ei? Pleacă unii, vin ăilalţi, toţi o apă şi-un pământ, mama lor de hoţi!". 

De câte ori aţi auzit această remarcă centrală a vieţii noastre politice? De câte ori o veţi mai auzi în perioada următoare, la alegerile generale, când toate procedeele vor fi permise şi va începe adevărata bătălie, cea pentru care se pregătesc de pe acum tone de dosare compromiţătoare, înregistrări, filmuleţe, declaraţii din dosare?

Se adună semnele care demonstrează o degradare fără precedent a esenţei a ceea ce ar fi trebui să fie viaţa politică unei naţiuni care ar fi trebui să aibă în frunte conducători obsedaţi de câştigarea timpului şi şanselor pierdute...În loc de asta, avem, deja de un sfert de secol, un "joc al scaunelor muzicale" care ameninţă să se perpetueze cu ai săi aceiaşi participanţi permutaţi de la un partid la altul, de pe o funcţie publică pe alta (apoi trimişi la reşapare la Bruxelles sau în ambasade), joc disperant deoarece din ce în ce mai gol de sens şi de perspective.

Nu vă speriaţi, nu suntem singurii în Europa, confruntaţi cu efectele (din ce în ce mai violente) ale sfârşitului visului armoniei sociale bazată pe bunăstare. Numai că, din nefericire, noi nici n-am avut-o vreodată şi nu văd de ce, în continuare, opţiunea naţională ar trebui să rămână furtul propriei căciuli.

Căci, pe fond, acesta este rezultatul final al opţiunii "votez pe oricine, numai să nu iasă ăla, uite-aşa, de-al dracu!".

Am văzut ce-a dat asta în trecut. Nu ne-a ajuns. Mai vrem şi în continuare. Asta, măcar asta, vom avea din plin.