Începem cu o constatare pur statistică. Criza ordonanţelor a generat nu mai puţin de cinci sesizări adresate Curţii Constituţionale, dintre care patru au fost în sensul contestării ordonanţei 13 (formulate de Preşedinţie, CSM, Avocatul Poporului şi Curtea de Apel Bucureşti), iar una în favoarea ordonanţei 13 (formulată de preşedintele Senatului). Curtea Constituţională le-a respins pe primele patru şi a admis-o doar pe ultima. Statistic, Guvernul a acţionat perfect.

O altă observaţie: în zeci de pagini de motivări, în sute de paragrafe şi mii de cuvinte, Curtea Constituţională a reuşit performanţa să nu facă absolut niciun fel de apreciere faţă de faptul care chiar a generat această criză: maniera în care Guvernul a acţionat atunci când a adoptat ordonanţa 13. Pare să fi reuşit asta graţie unui slalom impecabil. Când avea de judecat conflicte constituţionale între autorităţi, CCR spunea că poate evalua actele Guvernului doar pe calea excepţiilor de neconstituţionalitate. Iar când era sesizată cu asemenea excepţii, le respingea ca inadmisibile.

Din fizică ştim că aşa se comportă lumina. Când vrei să afli dacă e undă şi foloseşti instrumentele care măsoară parametrii unei unde, lumina se comportă ca o particulă. Iar când vrei să afli dacă e particulă şi foloseşti instrumentele care măsoară parametrii unei particule, lumina se comportă ca o undă. În cele din urmă, fizicienii s-au lăsat păgubaşi şi au conchis că lumina nu e nici undă, nici particulă, ci unitatea celor două, fără o delimitare precisă. De unde şi o primă concluzie: CCR, lumina noastră e! Să luăm, aşadar, lumină...

Decizia publicată vineri de Curtea Constituţională, prin care a statuat că a existat conflict juridic de natură constituţională între DNA şi Guvern, este în bună-măsură inutilă. Câtă vreme ancheta penală deja declanşată poate merge mai departe – aşa cum au susţinut atât ministrul Justiţiei, cât şi procurorul general – înseamnă că avem premise bune să aflăm ce s-a întâmplat la Guvern în noaptea de 31 ianuarie spre 1 februarie, când a fost adoptată ordonanţa 13. Este tot ce contează.

Că CCR s-a apucat să judece actele procurorului, arogându-şi atribuţii ale puterii judecătoreşti? Sau că a atribuit miniştrilor o imunitate pe care Constituţia nu o prevede? Posibil, dar aceste „aroganţe” sunt rezultatul exclusiv al faptului că judecătorii nu şi-au bazat verdictul pe toate probele care le-au fost puse pe masă. Au luat de bune doar sesizarea preşedintelui Senatului şi denunţul depus la DNA împotriva unor miniştri, dar nu şi documentele depuse de DNA la dosar chiar în ziua judecăţii, mai exact ordonanţa prin care s-a dispus clasarea uneia dintre infracţiuni şi declinarea dosarului către Parchetul General.

O recunoaşte chiar decizia, în paragraful 119: „Oricum aceste împrejurări, prezentate Curţii Constituţionale în ziua dezbaterilor, 27 februarie 2017, nu sunt de natură a schimba starea de fapt şi de drept a cauzei şi, implicit raţionamentul Curţii Constituţionale în analiza şi soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public şi Guvern”.

Din câte înţeleg eu, Curtea a selectat din probatoriu doar ceea ce i-a convenit pentru a statua câteva lucruri. Că Parchetul nu poate judeca oportunitatea unui act normativ – ceea ce e corect, o poate face doar Parlamentul. Şi nici constituţionalitatea sa – iarăşi corect, o poate face doar CCR. Dar nici legalitatea – parţial corect. Legalitatea din punct de vedere administrativ (spre exemplu, dacă nu s-au respectat normele de tehnică legislativă) o judecă fie Parlamentul, fie CCR. Dar mai există o formă de legalitate: cea de natură penală. Asupra acesteia, decizia CCR nu spune nimic. Însă simplul fapt că ancheta pe ordonanţa 13 merge mai departe ne arată că legalitatea din punct de vedere penal rămâne, în continuare, apanajul procurorilor.

Până la urmă, singura utilitate a acestei decizii este că, în dezbaterea publică, oferă câteva sintagme tari („conduită abuzivă”, „depăşirea atribuţiilor”) celor care apără ordonanţa 13 şi care au suferit, în toată această perioadă, de lipsa argumentelor. Să fie primit!

Problema cu aceste decizii ale CCR nu stă însă în motivarea publicată vineri, ci în prima decizie dată în acest şir: cea în care, la sesizarea preşedintelui şi a CSM, a constatat că nu a existat conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament. În acea decizie, după ce au stabilit că pot judeca speţa chiar dacă ordonanţa 13 fusese abrogată, judecătorii şi-au fixat mai întâi obiectivele: „Curtea urmează să se pronunţe dacă ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.13/2017 a produs, în sine, un conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Guvern, (…) autorii sesizărilor solicitând, aşadar, verificarea constituţionalităţii atât din punctul de vedere al soluţiei legislative pe care o consacră, cât şi din punctul de vedere al procedurii de adoptare”.

Pe partea cu procedura de adoptare, CCR a decis, cu o amplă motivare, că nu a existat un conflict constituţional, întrucât Guvernul a acţionat în baza unei abilitări pe care i-o dă Constituţia. Mai rămânea de stabilit, aşadar, în ce măsură însuşi conţinutul ordonanţei a născut sau nu un conflict juridic de natură constituţională. Această chestiune Curtea o expediază, stupefiant, printr-o singură frază, în paragraful 95: „În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională nu a statuat asupra existenţei unor conflicte juridice de natură constituţională ale căror izvoare să rezide în chiar conţinutul unor acte normative”.

Cu alte cuvinte, membrii CCR au refuzat judecarea acestui capăt de cerere pe motiv că nu s-au mai confruntat cu o situaţia similară. Aşa, şi? Este acesta motiv să nu judeci deloc? Dacă ar fi luat o piatră în gură şi s-ar fi aplecat cu aceeaşi atenţie şi asupra conţinutului ordonanţei, judecătorii ar fi descoperit nişte lucruri deosebit de interesante - şi poate chiar şi un conflict juridic de natură constituţională.

Căci ce făcea ordonanţa 13? Dezincrimina două infracţiuni (neglijenţa în serviciu şi conflictul de interese) şi, în cazul abuzului în serviciu, scădea pedepsele şi adăuga condiţii noi de incriminare (pragul de prejudiciu, absenţa infracţiunii în cazul adoptării de acte normative). Or ştim deja că strict în materie penală, şi doar atunci când operează dezincriminări sau reduceri de pedepse, o ordonanţă de urgenţă funcţionează pe principiul legii penale celei mai favorabile pentru infractor.

Prin urmare, dacă ordonanţa 13 nu ar fi fost abrogată de către Guvern şi ar fi ajuns la Parlament, iar Parlamentul ar fi respins-o prin lege, efectele ei tot s-ar fi aplicat tuturor celor anchetaţi, judecaţi sau condamnaţi pentru faptele dezincriminate. Rezultă de aici că Guvernul, ca legiuitor delegat, şi-ar fi impus voinţa împotriva voinţei Parlamentului.

Ce-i drept, în capitolul referitor la ordonanţe de urgenţă, Constituţia mai prevede ceva: dacă e cazul, prin legea de aprobare sau de respingere a ordonanţei, Parlamentul poate reglementa măsuri cu privire la efectele produse de ordonanţă pentru perioada cât aceasta a fost în vigoare. Deci Parlamentul ar fi putut să respingă ordonanţa 13 şi, în legea de respingere, să scrie că efectele sale nu se aplică nimănui. Ai zice că voinţa Parlamentului a prevalat şi s-a restabilit calitatea sa de unică autoritate legiuitoare a ţării, nu? Ei bine, nu. În acest caz, se naşte o nouă problemă.

Toţi cei care ar fi beneficiat de efectele ordonanţei 13 ar fi putut ataca la CCR legea de respingere, cu următorul argument: prevederea din lege privind efectele ordonanţei încalcă principiul constituţional al aplicării legii penale celei mai favorabile. Iar între lege şi Constituţie, Curtea Constituţională a ales întotdeauna Constituţia.

Rezultă aşadar că prin acest mecanism, strict în materie penală, şi doar atunci când operează dezincriminări prin ordonanţă de urgenţă, un Guvern doar un pic mai iresponsabil decât Cabinetul Grindeanu poate uzurpa calitatea Parlamentului de unică autoritate legiuitoare. Este fix definiţia conflictului juridic de natură constituţională. Iar judecătorii Curţii Constituţionale, deşi legal sesizaţi, exact această situaţie au refuzat să o judece, pe motiv că nu au jurisprudenţă.

Le vom respecta, negreşit, decizia. Dar vom avea mari probleme să-i mai respectăm ca judecători…