Apostolii Epocii de Aur, episodul #11. Emil Bobu, tovarăşul de companie al Ceauşeştilor

Apostolii Epocii de Aur, episodul #11. Emil Bobu, tovarăşul de companie al Ceauşeştilor

Emil Bobu a fost aplaudacul-şef la congresele PCR. Desen: Vali Ivan

A fost un om credincios. A fost sluga perfectă a lui Nicolae Ceauşescu. Pentru devotamentul arătat a primit numeroase funcţii atât în aparatul de partid, cât şi de stat: a fost ministru de Interne, viceprim-ministru al guvernului şi secretar al CC al PCR.

22 decembrie 1989, ora 12.08, Bucureşti. Un elicopter decolează de pe sediul Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR) şi lasă în urmă câteva mii de oameni furioşi, aproape nebuni, extaziaţi de propriul curaj, îmbătaţi de aceste două cuvinte pe care le repetă cu frenezie: „Jos Ceauşescu“. Ceauşescu încă nu e jos, ci în elicopterul care-i lasă în urmă pe aceşti mici eroi. Îi are alături, ca întotdeauna, la bine, dar şi mai mult la rău, pe soţia şi pe juniorii săi, Manea Mănescu şi Emil Bobu.

Elicopterul face o escală la Snagov, de unde pleacă mai departe, însă cu un echipaj mai suplu: fără cei doi copii ai ceauşismului. Pesemne că elicopterul era prea greu, iar pilotul Vasile Maluţan îl putea manevra cu dificultate. Poate că şi aceasta este o metaforă a României comuniste, a României, în general, imposibil de condus eficient atunci când la bord se adună îmbuibaţii creaţi de sistem.


Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă. Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan

Bobu şi ecarisajul
Pentru Manea Mănescu şi Emil Bobu, singurătatea din Snagov e de un paroxism înspăimântător. Cei doi fuseseră, în ultimul deceniu, cei mai apropiaţi nomenclaturişti ai familiei dictatoriale. Li se împărţise puterea în anticamerele comunismului, tot acolo fuseseră vopsiţi şi împăiaţi, apoi expuşi cu pompă în galeria curtenilor privilegiaţi. Dar nu doar despre funcţiile lor în aparatul comunist e vorba aici, e mai mult de atât. Manea Mănescu şi Emil Bobu le datorau vieţile celor doi tirani comunişti. La despărţire, ca într-un roman medieval de duzină, Mănescu îi sărută mâna dictatorului.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Bobu e bulversat. E pentru prima oară în viaţa lui când teama pentru viitor îi apare, brutal, în faţă. Aşa cum e ea, ridicolă şi ameninţătoare în acelaşi timp. Emil Bobu e un dependent. De când se ştie şi-a mutilat până la anulare orice libertate spirituală, orice libertate a conştiinţei. Acceptase culcuşul palmei întinse de Nicolae Ceaşescu, iar acum îi este refuzat exact acest adăpost. Ca un câine pe care stăpânul îl duce în pădure şi, în loc să-l împuşte, se descotoroseşte de el cu gesticulaţii de ecarisaj.

„Trandafirul“
Emil Bobu şi Manea Mănescu pornesc pe urma dictatorului într-un ARO. Nu pot sta la Snagov. Sunt singuri, sunt fără stăpân, iar funcţiile lor de servi voluntari, asumate cu voluptate până acum, nu le mai pot folosi drept armuri. Nebunii aceia din faţa CC-ului sunt din ce în ce mai mulţi, iar Bobu are toate motivele să fie speriat: cu doar câteva zile înainte, pe 20 decembrie, la ora 12.36, aterizate la Timişoara, alături de prim-ministrul Constantin Dăscălescu, în avionul BAC 1-11, seria 400, indicativ YR-BCF.

Timişoara era primul „oraş liber de comunism“, iar Bobu venise să facă linişte în oraş. Se baricadase însă în sediul judeţenei de partid şi rămăsese sub protecţie armată până pe 21 decembrie, ora 4.00. Se consultase cu Elena Ceauşescu şi puseseră la cale operaţiunea „Trandafirul“, care presupunea incinerarea primelor victime ale Revoluţiei, arată istoricul Adam Burakowski, în volumul „Dictatura lui Ceauşescu“. Înapoi la Bucureşti, participase la ultima şedinţă a Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC al PCR, în cadrul căreia Ceauşescu ordonase deschiderea focului înspre demonstranţii din ţară. Bobu încuviinţase ordinul dictatorului.

Acum, într-o amiază de 22 decembrie, unica şansă a lui Bobu era să alerge după trena dictatorului. Un laş mărunt. Bobu şi Mănescu n-ajung însă prea departe. „Spre Târgovişte ne-au urmărit nişte maşini – am luat-o spre Găeşti să dăm telefon, dar acolo urmăritorii ne-au ajuns – ne-au bruscat, a venit un tânăr care a spus – eu vă cunosc – să veniţi cu mine – ne-a dus acasă la el. Aici am aflat că-i procuror la Găeşti. Pe Manea Mănescu l-au dus la postul de miliţie“, povesteşte Bobu într-unul dintre interviurile acordate după 1990.

Fesenistul care ştia ora exactă
Acasă la procuror, ajunge un oarecare profesor de istorie de la şcoala din Găeşti, aflat într-un grup de cinci persoane, care-i ia lui Bobu ceasul de la mână, marca Seiko, şi 5.500 de lei pe care comunistul îi avea aruncaţi prin buzunare. Justiţiarul se numeşte Victor Boştinaru şi, începând din 26 decembrie 1989, ajunge, prin împrejurări neexplicate, preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN) din Găeşti, apoi preşedinte al Consiliului Provizoriu al Unităţii Naţionale (1.02.1990-30.04.1990), vicepreşedinte FSN (1991), deputat de Dâmboviţa (1990-2000).Astăzi e europarlamentar. Boştinaru nu vrea să vorbească despre evenimentul care, din câte se pare, i-a propulsat cariera. Pe blogul său, însă, pesedistul a publicat un procesul verbal din seara zilei de 22 decembrie 1989, de la ora 19.30, întocmit în Casa de Cultură a oraşului Găeşti, care arată că obiectele „s-au găsit şi s-au predat mai departe unităţii militare“. În interviul citat, Bobu se plânge că mâinile i-au fost legate cu o sârmă la spate şi a fost dus tocmai la o unitate militară din Deveselu, astăzi gazdă pentru scutul antirachetă al NATO, şi ţinut acolo până la 29 decembrie, când a fost înapoiat la Bucureşti.

Misterul lacrimilor lui Bobu
Pe 2 ianuarie 1990, la Bucureşti începe acheta în cazul „procesului celor 4“ – Bobu, Mănescu, Tudor Postelnicu şi Ion Dincă. În faţa procurorilor, Bobu se metamorfozează. „Inculpatul a recunoscut că el a fost acela care a sugerat soluţia incinerării victimelor de la Timişoara şi tot el, după aprobarea primită din partea numitei Ceauşescu Elena, i-a transmis lui Coman Ion că «dictatoarea a hotărât ca cei morţi să fie incineraţi, iar apoi să fie trecuţi în evidenţele celor fugiţi peste graniţ㻓, arată ziarul „Adevărul“ din 28 ianuarie 1990.

Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.

În timpul audierilor, se pare că Bobu, abandonat în boxa acuzaţilor, dezarmat de adevăr şi rămas fără raţiunea de a mai exista pentru altcineva decât pentru el, încolţit de acuzaţii şi singurătate, acest Emil Bobu a început să plângă dureros. „A izbucnit în lacrimi când şi-a amintit că a fost căpitan de justiţie. Nu erau lacrimi de căinţă, erau tot o «reacţie de prestigiu». În acel moment, firea lui extrem de introvertită a fost perforată de amintirea singurului său element de autodepăşire faţă de mediu în care a trăit bine, dar pe care l-a suportat cu slugărnicie: mândria secretă că a terminat o facultate şi a avut o funcţie care-i plăcuse“, încearcă ziarul „Adevărul“ din 1 februarie o psihanaliză de gazetă. Şi, pe undeva, poate-şi au rostul lor şi aceste freudisme de a doua zi. „E cel mai egal cu el însuşi, o personalitate amorfă, mediocritate obtuză, incapabil de salturi, fie în sus, fie în jos. Singura lui trăsătură accentuată e şiretenia“, arată „Adevărul“.

„Un an nou fericit“ din puşcărie
Pe 2 februarie, Bobu primeşte sentinţa: închisoare pe viaţă pentru genocid. În urma recursu­lui, pedeapsa i-a fost schimbată ulterior în 10 ani pentru complicitate la omor deosebit de grav. Pe 31 decembrie 1992, din spitalul Penitenciarului Jilava, Bobu accepta să acorde unul dintre cele mai absurde interviuri în care înlănţuieşte propoziţii lipsite de sens ori de o candoare înduioşătoare. Vă prezentăm, pentru conformitate, un extras generos din interviul elucubrant: „Vă rog să transmiteţi lucrătorilor care sunt în redacţia dumneavoastră cele mai bune urări şi, cum spun românii «un an fericit» dumneavoastră, familiilor dumneavoastră şi celor dragi. Să puteţi să aveţi satisfacţia în anul care vine să oglindiţi în paginile ziarului cât mai multe realizări ale poporului nostru. Să avem satisfacţia să constatăm o reală relansare a economiei naţionale, o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă“. Totuşi, declaraţia cea mai şocantă rămâne aceasta: „Vreau să vă mărturisesc că nu înţeleg nici până acum condiţiile concrete ale inculpării noastre. Este foarte greu de înţeles, pentru că nu este nevoie să fii jurist, deşi eu am avut satisfacţia să absolv o facultate de drept, dar trebuie să vă spun că unele dintre hotărârile acestea m-au dezorientat“, spune Bobu, fără măcar să mimeze penitenţa, fără să afişeze vreo remuşcare, fără măcar să-şi dorească iertarea de pe urmă. Dimpotrivă, afişându-se cu nonşalanţă drept acelaşi discipol al ideilor trecutului.

Anonimatul strategic
La 18 iunie 1993, Tribunalul Municipiului Bucureşti acceptă cererea de eliberare condiţio­nată a lui Bobu. Bărbatul iese din puşcărie cu gândul de a se pierde într-un anonimat strategic. În democraţie, Emil Bobu rămâne fără identitate, iar şubrezia personalităţii sale îl însingurează complet. Cel puţin evită paradele publice în care se lansează foştii săi tovarăşi. Înţelege să-şi ducă bătrâneţile departe de reflectoare.

Din când în când, mai e resuscitat de câte un ziarist, un fost tovarăş sau vreun luptător anticomunist fără cauză. De pildă, Ioan Toma, ultimul ministru comunist al Tineretului, spunea, într-un interviu acordat scriitorului Ştefan Mitroi şi publicat în acest ziar: „S-a creat o mitologie falsă în legătură cu el. A avut, fără îndoială, limite, dar n-a fost un personaj atât de sinistru pe cât s-a spus şi se spune. O să rămâneţi poate surprins, dar ierarhii bisericii din Moldova i-au trimis scrisori de susţinere în timpul detenţiei. Şi ştiţi de ce? Pentru c-a sprijinit biserica atunci când s-a aflat în funcţie“.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

A murit cu capul gol
La 1 aprilie 2012, jurnaliştii de la „Libertatea“ îl găsesc pe fostul nomenclaturist în apartamentul său din cartierul Floreasca din Capitală. Bărbatul locuia la etajul 1 al blocului şi era singurul dintre locatari care avea gratii la geam. Pe 12 iulie 2014, Emil Bobu se stinge în urma unui atac cerebral. Decesul are loc la Spitalul Universitar din Bucureşti, unde bărbatul fusese internet după ce suferise un infarct miocardic acut.

Ştirea despre moartea lui Bobu face înconjurul presei centrale şi locale. Ba chiar exponenţii mass-media la mâna a doua, wowbiz.ro, preiau informaţia şi o documentează, jurnalistic, pe teren. În jurul blocului, aceştia fac o descoperire şocantă, uluitoare – se pare că nici cititorilor nu le venea să creadă – Emil Bobu îşi făcea cumpărăturle de la magazinul din colţul blocului! Cumpăra câte puţin şi de aceea venea zilnic. Vânzătoarea povesteşte că, la ultimul tur de shopping, Bobu ceruse o pălărie de vară. „L-am asigurat că vom face comanda şi o să-i aducem una. În două zile o aşteptam, dar săracul nu a mai apucat“, povesteşte femeia. Emil Bobu a murit cu capul gol.

Omul în care boii au trezit comunismul

Emil Bobu s-a născut pe 22 februarie 1927, în salut Hapăi, comuna Vârfu Câmpului, regiunea Suceava, judeţul Dorohoi, într-o familie de ţărani săraci. Când băiarul are doar un an, părinţii hotărăsc să vândă jumătate din averea lor de trei hectare de pământ şi să se mute în comuna Văculeşti, din aceeaşi regiune, situată la 20 de kilometri de locul naşterii, arată Emil Bobu într-o autobiografie anexată la dosarul său de cadre. Mutarea îl îndepărtează de unul dintre bunici: „Tatăl meu e fiul lui Hristache Bobu din satul Hapăi, comuna Vârfu Câmpului, Dorohoi, în prezent este decedat de mult, eu nici nu l-am cunoscut“, scrie Bobu. La doar 7 ani, rămâne şi orfan de tată.

Emil Bobu face doar şapte clase primare în comuna Văculeşti şi, în ciuda faptului că nu reuşeşte să-şi finalizeze studiile, se laudă cu performanţele sale: „Eu am făcut şapte clase primare în comuna Văculeşti, Dorohoi, pe care le-am absolvit în anul 1941. Din cauză că o duceam foarte greu, nu am putut pleca la vreo şcoală mai superioară, cu toate că eu am absolvit şcoala primară primul din 8 elevi, cu media de 8,16“, scrie Bobu în autobiografia de partid. În plus, se laudă bărbatul, fusese chiar „şef de stol în străjerie“!

Şase boi frumoşi ai jnapanului Scarlat
În timpul războiului, pentru că familia era puternic afectată de lipsurile materiale, Bobu abandonează şcoala şi merge să muncească pe la diverşi conaşi ai locului: Mihai Corbu, Gheorghe Trandafir, Furtună şi Vasile Câmpanu şi, în cele din urmă, a muncit la plug, la boierul Scarlat Rosetti, care avea moşie mare în comuna Carasa. „Atunci a început să crească în sufletul meu ura împotriva chiaburilor şi moşierilor, când am văzut că fără folos a fost dragostea de carte în şcoală, căci ca rezultat conduc 6 (şase) boi pe lazurile moşierului Scarlat. [...] Îmi place să lucrez şi la pământ, mai ales la arat, dar să ştiu că folosul muncii nu intră în buzunarul unu jnapan care nu mai poate de bine“, scrie Bobu.

Citiţi şi: Sever cu subordonaţii, obedient faţă de cuplul dictatorial şi bun cunoscător al artei militare. Acesta e portretul simplu al lui Vasile Milea, valabil însă doar până în decembrie 1989, moment în care generalul va fi, treptat, criminal, trădător şi erou.

Din 1943, tânărul Bobu se angajează ucenic la atelierele CFR Nicolina din Iaşi, unde e dat să-nveţe frumoasa meserie de strungar în fier. Locul a rămas cunoscut în conştiinţa populară drept o pepinieră de comunişti în oraşul de pe Nicolina (singurul râu din România care curge în întregime de la sud la nord, căci mai curge şi Buzău, însă numai după Întorsură, încolo). În fine, în paralel cu strungăria, Emil Bobu face patru ani de şcoală de meseriaşi la CFR Nicolina.

Prima dată când Bobu chiar contează
Marcat de frustrările pricinuite de marele jnapan Scarlat, dar şi cu educaţia muncitorească deprinsă în fabrica ieşeană, se înscrie, în 1945, în Uniunea Tineretului Comunist. Acesta este primul moment în care lui Emil Bobu i se acordă importanţa pe care orice orice adolescent hormonal de vârsta sa o caută. Vreme de doi ani, e secretarul celulei de partid în şcoala de ucenici, apoi responsabil cu tineretul în atelier. Se cuvin, aici, câteva explicaţii: fiecare dintre biografiile acestor comunişti cu mustaţă de lapte încep, pretenţios, cu funcţii precum cele de mai sus, ca să ofere o minimă anvergură profesională timpurie acestor presupuşi politicieni din atelierul de strungărie. Funcţia de secretar al celulei de partid poate fi echivalată, la o chestie, cu cea de şef al clasei sau, mai precis, cu cea de şef al primelor două bănci din rândul 4 al clasei. Dar e şi asta o realizare.

Începând din iulie 1948, când deja politica românească era dominată de comunişti, Emil Bobu se înscrie, la Palatul Administrativ CFR, la o şcoală de trei luni pentru pregătirea de pedagogi necesari şcolilor şi căminelor de ucenici CFR, iar după absolvire e repartizat la căminele de ucenici din Păltiniş-Ciuc şi Paşcani. Carevasăzică, cele trei luni de studiu îi sunt suficiente lui Bobu – aşa cum sunt suficiente oricărui comunist – pentru a deprinde esenţialul marxist-leninist, dar şi metoda de a-l oferi mai departe. Pentru a forma, cu alte cuvinte, conştiinţe politice. Bobu însă recunoaşte într-o autobiografie de partid: „În acest timp am fost mai mult un supraveghetor al elevilor şi, în special,  în internat“.

Citiţi şi: Ştefan Andrei, diplomatul care a luat numele lui Ceauşescu în deşert. Ştefan Andrei a promovat interesele lui Nicolae Ceauşescu pe toate continentele, din Washington până-n deşertul african. A fost ministru de Externe şi unul dintre oamenii de încredere ai dictatorului – printre puţinii demnitari care ajunseseră la şcoală şi în timpul orelor de curs, nu doar în vizite.

Din strungar în fier, procuror de oţel
Din 1949, Bobu e trimis la „Şcoala juridică din Iaşi“, arată o fişă biografică întocmită de comunişti şi anexată dosarului său de cadre. Ciclul de învăţământ de la această instituţie durează însă doar un an. Comuniştii aveau nevoie de noi cadre, chiar dacă pregătirea lor era făcută „pe puncte“. După absolvirea şcolii, cariera lui Bobu are un elan spectaculos: tânărul e numit consilier juridic principal la Ministerul Justiţiei, apoi procuror la Parchetul Militar Bucureşti, cu gradul de locotenent major, deşi nu făcuse armata, iar din 1952 – procuror la Procuratura Generală cu gradul de căpitan şi şef al Biroului Supraveghere Judiciară. Bobu era, deci, unul dintre anchetatorii duşmanilor poporului chiar în perioada cea mai grea a comunismului românesc.

Din 1953, e instructor în Sectorul juridic din Secţia administrativă a CC al PCR, apoi şef de sector şi, în aceeaşi perioadă, absolvă Facultatea de Drept, la fără frecvenţă. „În anii ’50, Emil Bobu, ca instructor al secţiei Administrativ-Politice, superviza penitenciarele, ştia exact ce se petrece în închisori şi în lagărele de muncă forţată. Nu legea conta pentru el, ci ordinele conducerii de partid. Securitatea era instrumentul partidului, nu invers“, explică istoricul şi politologul Vladimir Tismăneanu în volumul „Efigii ale unui coşmar istoric“.

Funcţiile
Oricum, viitorul lui Bobu este de-acum asigurat. Omul înţelege mecanismele puterii, ştie că trebuie să respecte întocmai ordinele partidului şi reuşeşte să escaladeze piramida puterii. E numit locţiitor şi şef de sector la Secţia Administrativă a CC al PMR (noiembrie 1953-noiembrie 1958), instructor al Secţiei Organizaţii de Masă a CC al PMR (din noiembrie 1958), preşedinte al Comitetului executiv al Consiliului popular regional Suceava (1965 - noiembrie 1966), membru al biroului Comitetului regional de partid Suceava (din 25 mai 1965), prim-secretar al Comitetului judeţean de partid şi preşedinte al Comitetului executiv al Consiliului popular al judeţului Suceva (până la 11 decembrie 1972).

A dormit pe preşul lui Ceauşescu. La propriu
Între timp, pentru că-i place şcoala, se mai înscrie şi la cursurile de la „Ştefan Gheorghiu“, la fără frecvenţă (1956), arată istoricul Florin Mihai în revista „Arhivele Totalitarismului“. După toate aceste peregrinări prin diferite posturi, Emil Bobu lasă în urmă, în primul rând, o anecdotică impresionantă. Se spune că, la mijlocul anilor ’60, când Bobu era unul dintre cadrele importante de la Iaşi, bărbatul s-ar fi ocupat de primirea lui Nicolae Ceauşescu, proaspăt ales secretar general. Pentru că-şi lua în serios fiecare responsabilitate de partid, Bobu a fost atât de preocupat ca dictatorul să nu fie perturbat în timpul somnului, încât a stat personal de pază la uşa reşedinţei de protocol, adormind pe preşul de la intrare. Chiar dacă aceasta este o notă apocrifă – aşa cum este şi presupusa adresare către labradorul lui Ceauşescu, „Fiţi cuminte, vă rog, tovarăşe Corbu“ – e clar că un punct de plecare tot trebuie să aibă şi aceste intrigi. Nu degeaba l-a luat Ceauşescu, în 1972, drept consilier personal!

Peste 7,5 milioane de dolari din comerţul de persoane

În anul 1973, medicul personal al familiei Ceauşescu, Abraham Schaechter, se sinucide. Se aruncă în gol, de la etajul 5 al Spitalului de Urgenţă Floreasca din Bucureşti, unde lucra. Avea o vechime de 17 ani ca „medic de colectiv“, aşa cum se numea eufemistic sarcina îngrijirii demnitarilor. Înainte de Ceauşescu, mai răspunsese de familia ilegalistului Petre Borilă (născut Iordan Dragan Rusev). Sinuciderea medicului a alimentat o curioasă zvonistică de cartier: se spunea că Schaechter ar fi fost amantul Elenei, însă nimeni n-a putut arăta sau demonstra vreodată ce se întâmpla, cu adevărat, între cei doi. Un lucru însă e clar: în ultimul timp, medicul fusese abordat în mai multe rânduri de agenţii Securităţii, care voiau să-l racoleze drept informator. Se pare că bărbatul cedase psihic în urma presiunilor şi ameninţărilor Securităţii. Alesese să scape. Definitiv.

De ce s-a speriat Ceauşescu?
Tragicul eveniment a avut însă urmări de proporţii în politica de partid şi de stat. Lavinia Betea arată, în volumul „Viaţa lui Ceauşescu. Tiranul“, că dictatorul a convocat Comitetul Executiv al CC al PCR chiar în seara zilei morţii medicului. În şedinţă, dictatorul le prezintă nomenclaturiştilor o „informare despre unele încălcări ale hotărârilor CC al PCR şi al Comitetului Executiv al CC al PCR privind activitatea Ministerului de Interne“. S-au folosit cuvinte precum „trădare“ şi „trădători“. După înştiinţare, au fost luate următoarele decizii: destituirea lui Ion Stănescu din funcţia de ministru de Interne şi eliminarea sa din Comitetul Executiv, destituirea lui Nicolae Pleşiţă din funcţia de director al Direcţiei I a MAI, dizolvarea Direcţiai a 8-a din structurile MAI (documentele acestea urmând a fi predate la CC „în vederea lichidării lor“), interzicerea solicitării de informaţii despre conducerea de partid sau a constituirii unor dosare despre conducători (în cazul primirii unor informări, acestea se vor preda exclusiv secretarului general, iar dosarele de sănătate ale conducătorilor partidului se vor păstra la CC sau la domiciliile acestora) şi numirea activistului Emil Bobu în funcţia de ministru de Interne. Toată această înlănţuire de decizii arată un singur lucru: Nicolae Ceauşescu ajunsese într-o adevărată criză de încredere cu privire la subalternii săi. Îi acuza pe aceştia că au vândut informaţii despre boala lui puterilor străine. Era speriat de moarte! Avea nevoie, cel puţin pentru cele mai fine munci de partid, de o persoană în care să aibă încredere, care să-şi fi dovedit fidelitatea. Emil Bobu avea să fie alegerea perfectă.

„La 17 martie 1973, Emil Bobu devine noul ministru al Afacerilor Interne. El va ajunge şi va rămâne până la sfârşit unul dintre cei mai apropiaţi şi mai de încredere colaboratori ai lui Ceauşescu“, arată istoricul Adam Burakowski în „Dictatura lui Ceauşescu“. Emil Bobu îi va fi mereu recunoscător lui Ceauşescu pentru primirea sa „la centru“. Nu va precupeţi niciun efort, niciodată, pentru a-i satisface capriciile secretarului general.

Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.

Pălăria lui din păr de iepure
Una dintre primele misiuni speciale pe care le pune la cale Emil Bobu din noul fotoliu îi este adresată generalului Gheorghe Marcu, al treilea pe linie ierarhică în spionajul românesc. Este vorba despre cumpărarea unei pălării speciale. După fuga lui Ion Mihai Pacepa (în 1978), Marcu va declara: „În 1974 am fost chemat de tov. E. Bobu şi mi-a cerut să-i cumpăr o pălărie din păr de iepure. Am rugat pe tovarăşii din Koln, cred că pe tov. Bălţei să cumpere pălăria pe care i-am dat-o tov. E. Bobu. Era însă din fetru şi nu din păr de iepure, mi-a spus că este «pălărie de prim-ministru» şi dânsul doreşte una din păr de iepure. Am cerut pălăria înapoi ca să o schimb. Nu mi-a dat-o şi a insistat să cumpăr alta, ceea ce am făcut“, spune Marcu la 16 august 1978.

21 februarie 1977. Solemnitatea decorării lui Emil Bobu, la împlinirea a 50 de ani, cu ordinul „23 August“, clasa I. FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Operaţiunea „Peregrinii“
Bobu nu s-a ocupat doar de bacşişuri şi conspiraţii mici, deşi acestea au fost neobosit susţinute pe tot parcursul şederii lui la Interne. Imediat după numirea sa, Emil Bobu reaprobă operaţiunea „Peregrinii“, prin intermediul căreia statul române primea bani în schimbul cetăţenilor care voiau să emigreze în străinătate, majoritatea etnici evrei sau germani, arată Radu Ioanid în „Securitatea şi vânzarea evreilor“. Numai că, faţă de felul în care se procedase în trecut, Bobu avea o menţiune: „să se ia câte un angajament din partea ofiţerilor angrenaţi în această activitate“. În perioada următoare, Bobu semnează pentru depunerea, în conturile Băncii de Comerţ Exterior, a milioane de dolari rezultaţi din comerţul cu persoane. Documentele adunate de Radu Ioanid arată că ministrul de Interne a semnat, prima dată, pentru 741.700 de dolari în mai 1973. Apoi, pentru câte 1.583.700 (august ’73), 1.422.900 (noiembrie ’73), 1.000.000 (februarie ’74), 850.000 (mai 1974), 1.456.000 (septembrie ’74), 1.266.350 (noiembrie ’74) şi 617.500 (ianuarie ’75). Acestea nu sunt numere de telefon aleatorii, ci milioane de dolari primite de la agentul Shaike Dan în schimbul unor oameni!

Operaţiunea „Cenuşa“

 

Apărătorul „comunismului dinastic“

Emil Bobu s-a ocupat, alături de Ştefan Andrei şi de Ion Traian Ştefănescu, de pregătirea moştenirii pe care Nicu Ceauşescu avea să o primească de la tatăl său: „tronul României“, susţine Vladimir Tismăneanu în „Lumea secretă a nomenclaturii“.
 

„Noi suntem atei. Credem în Ceauşescu“

Ion Mihai Pacepa povesteşte, în „Orizonturi roşii“, că, aflat la o petrecere cu mai mulţi invitaţi din înalta nomenclatură a României, Emil Bobu, pe atunci vicepreşedinte al României (sic!), vrea să închine în cinstea gazdelor. La propriu. Dezertorul îşi aminteşte că, după ce a avertizat audienţa, cum se face, bătând cu cuţitul în pahar, Emil Bobu ar fi spus : „Tovarăşi, când am coordonat departamentul Cultelor, mi s-a spus că preoţii şi rabinii trebuie să se roage la Dumnezeul lor, oricare ar fi El, dimineaţa, seara şi cel puţin o dată în timpul zilei. Noi suntem atei, tovarăşi. Noi credem doar în cei mai iubiţi, stimaţi şi iluştri fii ai poporului român, tovarăşul Ceauşescu şi tovarăşa Ceauşescu“. Se pare că, după rostirea acestor infamii, Bobu a trecut la executarea programului special de evlavie spontană: l-a portretizat pe Ceauşescu drept un călăreţ care, în loc de Biblie şi cruce, ţine în mâini „Capitalul“ lui Marx şi sabia lui Ştefan cel Mare. Din aceeaşi alegorie maladivă face parte şi Elena Ceauşescu: o Minervă, zeiţa înţelepciunii, care a personificat puterea minţii. După cele 10 minute de cazanie închipuită, toţi nomenclaturiştii ar fi început să strige, în cadenţe ca la sfârşitul lumii: „Ceauşescu şi poporul“. Numai generalul Constantin Olteanu se prăbuşise plângând deasupra pianului, în vreme de Vasilea Milea, puternic aghesmuit, reuşea cu greu să-şi găsească echilibrul pe scaunul fix, în timp ce încerca să sărute tabloul Minervei de pe perete. Cel puţin aşa susţine Pacepa.

 

Printre primele decizii importante ale ministrului s-a numărat însă ordinul de distrugere a mapelor individuale din dosarele de informatori ale membrilor de partid care au colaborat cu Direcţia de Informaţii Externe (DIE). Istoricul Mihai Pelin susţine că Bobu s-ar fi gândit, în ’73, că regimul nu va dura veşnic, aşa că s-ar fi ocupat de posteritate, dar poate că aceasta este o exagerare. Intr-un interviu acordat jurnalistului Dan Badrea în 1994, Bobu recunoaşte: „Timp de patru zile s-au dus dosarele de la Securitate la crematoriu. Şi s-au dat indicaţii că Securitatea raportează direct comandantului central. Noi am distrus cca. 200.000 de dosare“. Istoricul Consantin Corneanu spune însă că operaţiunea „Cenuşa“ a rezultat în distrugerea prin macerare a 127.295 de dosare personale şi mape anexe privind informatorii Securităţii interne şi externe care erau membri PCR. În perioada 1973-1979, spune Corneanu, s-au distrus 270.000 de dosare.

Citiţi şi: Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.

Cum a ideologizat Securitatea
Un lucru e clar, însă: Nicolae Ceauşescu nu mai voia să lase nicio breşă în aparatul de Securitate. Voia ca instituţia să i se supună complet, să nu mai audă de vreo sinucidere misterioasă! La început, Bobu a introdus un regim dur de muncă în Ministerul de Interne, ziua de muncă fiind din zori şi până în noapte, respectiv 14-16 ore, fără întrerupere, pentru principalii săi colaboratori şi, totodată, orice deplasare din minister îi era raportată, arată istoricul Constantin Corneanu în „Victorie însângerată. Decembrie 1989“. Totuşi, esenţială pentru îndeplinirea acestui obiectiv era, în primul rând, educaţia viitorilor securişti. Iar aici intervine tovarăşul Bobu: în 1974, ministrul de Interne înaintează conducerii PCR un proiect de modificare a criteriilor de selecţionare a cadrelor Securităţii, document care are rolul de a ideologiza braţul de fier al Partidului. Istoricul Liviu Pleşa a documentat transformările în lucrarea „Proceduri şi criterii de încadrare a personalului Securităţii“, publicată în caietele CNSAS. Astfel, înainte de ordinul lui Bobu, sistemul prevedea că 60% din noii angajaţi să fie absolvenţi ai şcolilor de Securitate, 23% – specialişti din producţie şi 17% – absolvenţi ai învăţământului superior civil (ultimele două categorii fiind încadrate direct şi pregătite apoi prin cursuri scurte).

Bobu propunea inversarea procentelor: 60% – încadrări directe şi 40% – absolvenţi ai şcolilor militare din cadrul Ministerului de Interne. Practic, Securitatea avea să-şi îngroaşe rândurile cu activişti PCR şi UTC, cadre din aparatul de stat, munciori şi tehnicieni cu minimum patru ani de experienţă într-o organizaţie de partid sau de stat, dintre care minimum doi în „munca de partid şi de tineret“, la care se adăuga o vechime de minimum trei ani în producţie, precum şi obligativitatea absolvirii şcolilor superioare sau liceale. Şi, dacă era vreun securist aspirant care să n-aibă liceul, îşi putea suplini carenţele educaţionale cu „experienţa în munca politică sau şcoala de partid“. Cu alte cuvinte, un comunist vechi ar fi putut ajunge oricând securist. În plus, în comisiile care hotărau încadrarea unei persoane în Securitate predominau activiştii de partid. Propunerile lui Bobu au fost aprobate integral la 1 mai 1974.

Citiţi şi: Şeful spionajului românesc în perioada 1972-1978, Ion Mihai Pacepa, a fost omul bun la toate din anturajul cuplului Ceauşescu. În 1978, i-a trădat pe cei pe care înainte îi adulase. A dezertat. Presa occidentală îl prezenta drept „cel mai mare peşte“. Avea dreptate: există câteva lucruri putrede în biografia lui Pacepa.

A comandat o puşcă placată cu aur

La conducerea Ministerului de Interne, Emil Bobu a înţeles cu adevărat ce înseamnă micile plăceri ale vieţii. După 1978, odată cu defectarea lui Pacepa în Occident, comisia care ancheta celebrul caz a descoperit şi câteva marghiolii interne. Generalul Gheorghe Marcu povesteşte: „În anul 1973, am fost chemat de tov. E. Bobu, ministru de Interne şi în prezenţa tov. N. Doicaru am fost întrebat dacă mai am arma care mi-a fost dată (n.r. – în 1970). Am răspuns că o am la birou nefiind folosită. Mi s-a ordonat să o aduc, ceea ce am făcut. Tov. E. Bobu a examinat-o şi mi-a spus că nu este de mine. Că o ia dânsul şi din armele pe care le are îmi va trimite o puşcă rusească Ij. Aşa a şi procedat. Tot în anul 1973 am primit ordin din partea tov. E. Bobu să dau 50 de dolari tov. G. Pătraşcu care va pleca în curierat spre a putea să cumpere unelte de pescuit. Tov. E. Bobu mi-a spus că eu am bani, întrucât călătoresc des în Occident, aşa că pot face rost de această sumă. M-am împrumutat şi i-am dat cei 50 de dolari tov. G. Pătraşcu. [...] Tot în 1974. Tov N. Doicaru mi-a spus că tov. E. Bobu are nevoie de unelte de pescuit cerându-mi să procur. Am luat de la mine două lansete şi două mulinete şi i le-am dat tov. N. Doicaru. Ulterior le-am văzut la tov. Bobu. Tot în acest an, tov. N. Doicaru mi-a spus că este ordin de la tov. ministru Bobu să procur, fără bani, o puşcă de construcţie mai specială, cu o plăcuţă de aur pentru iniţiale care să fie dată la Gospodăria de Partid. Mi s-a spus că în raportul pe care îl voi face să apară că arma a fost oferită şi nu cerută de noi. Apoi a precizat că ar fi bine dacă voi obţine 5 arme şi cartuşele necesare. Am apelat din nou la «E» care a procurat cele cinci arme cu glonţ precum şi un număr de cartuşe. Pe raportul întocmit la data respectivă s-a menţionat că o armă se dă la Gospodăria de Partid (împreună cu plăcuţa de aur), alta la Direcţia a V-a, una la ministru, alta la tov. Doicaru şi una la protocol. Există raportul în cauză“. Raportul lui Marcu se găseşte în volumul „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii“, semnat de istoricul Liviu Ţăranu.

În plus, se pare că Bobu se obişnuise cu cochetăriile. De pildă, în anul 1976, când Bobu a condus o delegaţie de partid în Japonia, un anume colonel Dorobanţu primeşte sarcina să se ocupe de Bobu. „În 1977, când colonelul Dorobanţu a revenit în ţară, l-am întrebat dacă tov. E. Bobu a fost mulţumit. Mi-a spus că da, întrucât i-a procurat toate lucrurile (aparate, obiecte) pe care şi le-a dorit“, arată acelaşi Gheorghe Marcu.

Cât de slugarnic era Emil Bobu?

Emil Bobu şi soţia sa, Maria Bobu, ultimul ministru comunist al Justiţiei (1978-1989)

Pe 18 martie 1975, Bobu e eliberat din funcţia de ministru de Interne. Începe însă, în logica rotaţiei de cadre impusă de Ceauşescu, un adevărat pelerinaj printr-o mulţime de funcţii publice şi mai puţin publice. E nmit şef al Secţiei pentru Probleme Militare şi de Justiţie a CC al PCR (26 noiembrie 1975), vicepreşedinte al Consiliului de Stat (18 martie 1975-2 aprilie 1979), şef al secţiei Cadre a CC al PCR, coordonator al UTC, UASCR, al Consiliului Naţional al Pionierilor şi Comitetului foştilor luptători antifascişti (din 9 martie 1977), preşedinte al Consiliului General al UGSR (din 30 ianuarie 1979), ministru al Muncii (1 februarie 1979-24 februarie 1981), viceprim-ministru al Guvernului (7 ianuarie 1980-21 mai 1982), preşedinte al Consiliului Naţional al Agriculturii, Industriei Alimentare, Silviculturii şi Gospodăririi Apelor (până la 21 mai 1982), preşedinte al Consiliului Organizaţiilor Economico-Sociale (din 3 iunie 1982), adjunct al ministrului Energiei Electrice (17 martie 1984-17 octombrie 1985).

Citiţi şi: Nicolae Doicaru a servit Securitatea comunistă timp de 40 de ani. Şi la Gheorghiu-Dej, şi la Ceauşescu. A condamnat oameni la moarte şi a fost cel mai longeviv şef al spionajului românesc. În decembrie 1989, se prezenta drept luptător împotriva regimului condus de dictator. Îşi nega, în faţa naţiunii, întreaga existenţă. Totuşi, Nicolae Doicaru a existat şi a lăsat cicatrici adânci.

Matriarhatul, patriarhatul şi secretariatul
Cu cele şapte clase ale sale, Emil Bobu era omul bun la toate! Poate şi pentru că atribuţia sa principală, în toate aceste funcţii, era să încuviinţeze – ba chiar e un mit al epocii, că Emil Bobu obişnuia să-şi aprobe superiorii, în special pe Nicolae Ceauşescu, cu câteva propoziţii înainte ca aceştia să-şi sfârşească firul ideilor. Era un vizionar Emil Bobu! Poate şi de asta a fost păstrat, în structurile de partid, pe cele mai înalte fotolii până în 1989. A fost membru CC al PCR (23 iulie 1965-22 decembrie 1989), membru supleant al CEx al CC al PCR (25 iulie-28 noiembrie 1974) şi al CPEx al CC al PCR (28 noiembrie 1974-22 decembrie 1989), membru al Secretaratului CC al PCR (18 decembrie 1982-22 decembrie 1989). Pe de altă parte, în ciuda acestei enumeraţii descurajante, se pare că, cel puţin din 1984, funcţia lui Bobu, de secretar cu organizatoricul, trecuse în umbră, pentru că Elena Ceauşescu promovase în poziţia de şef al Comisiei de Cadre a CC al PCR. Aşadar, Emil Bobu i se supunea şi formal, şi informal, soţiei dictatorului. Exista o glumă în epocă, potrivit căreia există trei feluri de organizare socială: matriarhatul, patriarhatul şi secretariatul. Emil Bobu a fost, poate, cel mai bun exponent al celei din urmă. Ştefan Andrei susţine, în „I se spunea Machiavelli“, că, începând cu anii ’80, Emil Bobu şi Silviu Curticeanu îl însoţeau cel mai des pe Ceauşescu în vizite.

Carne de porc pentru delegaţii din Kuweit
În epocă, prezenţa lui Bobu este echivalentă cu certitudinea că orice ordin şi orice capriciu al lui Nicolae Ceauşescu e respectat întocmai. Acesta e un truism. Nu e de mirare, în acest caz, că moştenirea cea mai pregnantă a lui Bobu în comunism ţine, mai degrabă, de anecdotica din jurul apariţiilor sale. Omul chiar se străduia să facă tot. Un factotum comunist. De pildă, se spune că, la finalul anilor ’70, Ceauşescu i-ar fi dat „misiune“ lui Bobu să meargă la vânătoare cu o delegaţie din Kuweit, extrem de importantă în logica relaţiilor internaţionale pe care dictatorul voia să le stabilească. În timp ce tovarăşii kuweitieni erau plecaţi la vânătoare să vâneze fazani, iepuri şi căprioare, Bobu a rămas la o cabană, pentru a se asigura că cina e pregătită. La cabană, însă, a constatat că se pregătise doar carne de porc! Disperat, Emil Bobu, secretar CC al PCR, a umblat două ore prin pustietate ca să găsească un berbecuţ de pus la proţap.

Silvicultorul Mitică Georgescu povesteşte, în volumul „Vântătorile lui Ceauşescu“, un alt episod: se pare că aflat la vânătoare cu dictatorul în zona Argeşului, Bobu refuza să împuşte animalele care veneau la standul său de teamă ca, la finalul zilei, să nu adune trofee mai mari decât ale „primului vânător“.

Citiţi şi: A rămas în istorie pentru afirmaţia „am fost un dobitoc“, rostită în faţa judecătorilor, în primul proces al comunismului, din ianuarie 1990. Tudor Postelinu n-a fost niciodată un dobitoc! A ştiut întotdeauna care-i misiunea sa în ceauşism şi şi-a asumat, cu cinism ţanţos, dar cu preţul onoarei proprii, atât responsabilităţile criminale de şef al Securităţii, cât şi conspiraţiile şi câştigurile din jurul maşinăriei de bani a Securităţii.

A vrut să distrugă 4.000 de sate
În afară de gratulări între vânători, lui Bobu i se încredinţau şi munci de partid cu grad ridicat de risc. De exemplu, bărbatul propunea, la Plenara CC al PCR din primăvara lui 1986, sistematizarea locuinţelor rurale. Lavinia Betea arată, în „Viaţa lui Ceauşescu. Tiranul“, că aparatcicul preferat al Ceauşeştilor voia să menţină doar 9.192 de sate din cele 13.123 existente. Restul: propuse pentru dezafectare sau strămutare în alte localităţi. Cu aceeaşi îndârjire, se face remarcat Bobu şi în noiembrie 1987, când a transmis soţilor Ceauşescu că muncitorii aflaţi în stradă la Braşov erau „elemente legionare“, arată Oana Ionel, în lucrarea „Revolta din 15 noiembrie 1987“, publicată în Caietele CNSAS.

La ultimul congres al Partidului Comunist Român, desfăşurat la 20 noiembrie 1989, Bobu a avut ultima sa sarcină importantă în comunism: trebuia să se asigure că aplauzele şi lozincile nu lipsesc nicio clipă din programul şedinţei. Ion Stănescu îi povesteşte istoricului Florin Mihai despre efervescenţa lui Bobu: „A fost destul de apăsător, Bobu, la fiecare frază care se termina, se ridica în picioare şi îndemna... Dădea tonul la aplauze. Trebuia să ne ridicăm. Pe margine erau fotoreporteri, ziarişti străini. Ştiu că toţi aştia filmau. Cum ne ridicam în picioare, cum luau secvenţe. Nici nu termina bine Ceauşescu fraza, şi Bobu se ridica în picioare, aşa scund cum era, şi toţi delegaţii îl urmau. A ţinut-o tot timpul în aplauze“.

citeste totul despre: