(Aparenta) singurătate a Monicăi Macovei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vlad Mixich publica, în 2011, o carte care avea să primească ulterior premiul Milan Kundera, „Fanaticii - portretele a zece oameni cu vocaţie”. Lista sa exhaustivă şi foarte personală se termina, neaşteptat, cu portretul Monicăi Macovei, realizat în mai multe etape, la Breaza, alături de mama sa, la volanul autoturismului condus de fostul ministru al Justiţiei, un Suzuki, la casa pe care europarlamentarul român o deţine în 2 Mai.

Cred în clarviziunea şi luciditatea lui Vlad Mixich, unul dintre puţinii jurnalişti români în care chiar am încredere, dar nu cred că se aştepta pe atunci ca cele câteva cuvinte de introducere să devină atât de adevărate peste nici 3 ani: "Monica Macovei rămâne probabil singurul politician român către care, în toamna lui 2011, românii mai putea privi cu speranţă. Dar speranţa nu este suficientă, ba chiar uităm adesea că ea este ultima rămasă în cutia Pandorei. (...) Rămâne ca dumneavoastră, cititorii, să decideţi dacă singurătatea Monicăi Macovei se va sfârşi sau nu".

Monica Macovei a decis de curând să candideze ca independent la preşedinţia României. A decis, potrivit teoriei lui Mixich, să vadă cât de întinsă îi este singurătatea, a decis să vadă dacă poate "schimba ceva", aproape de una singură. Cititorii de atunci ai jurnalistului Mixich devin, vor deveni peste noapte alegătorii care vor alege în urne dacă Monica este sau nu singură. Previziune? Clarviziune? Pariu? Deocamdată ceea ce văd este că Monica Macovei este singură doar în sânul mişcării sale politice, a acelei drepte şi politicieni de dreapta care nu au avut curajul/înţelepciunea/ideea/nebunia de a se alinia în spatele ei.

Monica Macovei candidează la Preşedinţie. Cum le strică calculele celorlalţi candidaţi

Am crezut mult timp că o vor face, pe când Partidul Mişcarea Populară încă nu se născuse şi pe când dreapta căuta un lider de talia şi carura lui Traian Băsescu. Din această căutare rămân doar cu discuţiile purtate pe Facebook, cu diverşi lideri ai dreptei, în care continui să cred dar care, ei, au ales să nu creadă, din păcate, în şansa Monicăi Macovei, şi cu tristeţea unei mâini ridicate, pentru a vorbi, la congresul dreptei, mâna acestei femei, pe care nimeni nu a luat-o acolo în seamă. Pentru că este poate cea mai cunoscută figură de politician român, cunoscută şi apreciată, de liderii europeni, după Traian Băsescu, sau pentru că este femeie?

Am mai crezut că poate dreapta va face o mişcare inteligentă propunând o femeie ca şi posibil preşedinte al României (nu Elena Udrea, ci Monica Macovei, Sandra Pralong, Alina Mungiu-Pippidi...) pe vremea când ediţia românească a Foreign Policy lansa un dosar cu tema "de ce nu o femeie preşedinte ?" În urmă cu un an de zile. Mă gândeam cu nostalgie că statele în care o femeie este preşedintă (doar câteva în Uniunea Europeană şi tot câteva în lume), şi mai ales Lituania preşedintei Dalia Grybauskaite, se descurcă nu bine, ci foarte bine, rolul femeilor în administraţie şi politică este major şi este o realitate, fără a mai fi nevoie de nicio cotă, ci pe merit.

De ce nu atunci o femeie preşedinte şi în România, ţară cu o mulţime de femei deştepte şi care au demonstrat că locul sexului slab nu este doar la bucătărie şi pe lângă copii, în spatele bărbatului, în ocurenţă, ci şi în viaţa politică, decizională, culturală, artistică etc? Toate femeile ar trebui să voteze, practic, pentru ea. Ar fi o dovadă certă a progresului, o reînnoire a speranţei, a artifiicilor gândirii şi chiar a trecerii de prejudecată. De ce nu o luptătoare anti-corupţie verificată şi integră într-o ţară în care corupţia a întrecut biserica ortodoxă ca religie de stat? Tot Vlad Mixich scria, în acelaşi capitol, în 2011, că doar trei lucruri au rezistat peste ani în urma trecerii Monicăi Macovei pe la ministerul Justiţiei (2004-2007):"independenţa magistraţilor, funcţionarea autonomă a DNA şi obligaţia politicienilor de a-şi publica declaraţia de avere". Trei ani după, cred că ar trebui să ne bucurăm că este încă aşa.

Dincolo de a fi o pledoarie pentru a vota pentru Monica Macovei, nota mea de blog, personală, ca orice notă de blog, încearcă să explice o fascinaţie. Fascinaţia pe care o nutresc faţă de cele câteva femei, unele politice, altele pe care nu le-am numit, pe care le văd şi ca exemple, dar şi ca mentor, este pur... dezinteresată. Pentru oricare dintre ele mi-aş băga mâna în foc. Interesul pentru Monica Macovei datează din 2009, când Presseurop publica o ştire intitulată "Cui îi e frică de Monica Macovei?".  Preluată din România liberă, se termina cu fraza aceasta:"Sosirea lui Macovei la Bruxelles îi pune pe foc pe social-democraţi, căci această femeie foarte influentă la Bruxelles nu are frică nici de trecut, nici de viitor, nici de corupţie". Această frază mi s-a părut emblematică, pentru că realizam că o femeie care poate produce un asemenea efect poate fi capabilă de orice act de curaj. Tot aceeaşi ştire nota că "mulţi bărbaţi din politica autohtonă sunt încă speriaţi de Monica Macovei, candidată pe lista Partidului Democrat Liberal". Este genial, dacă e aşa! Şi explică multe ezitări şi alegeri.

Visam să o cunosc personal pe această Doamnă. În 2011, cartea lui Mixich m-a lăsat fără grai. Totul, alegerea ei, decizia lui Traian Băsescu de a o suna şi de a-i propune postul de ministru al Justiţiei, ezitările dar şi fanatismul şi pasiunea cu care Monica face tot ceea ce face. Erau fraze întregi pe care mi le notasem bine, pentru a nu le uita, în aşteptarea unei ipotetice întâlniri. În primăvara lui 2013, Presseurop a organizat în Parlamentul din Bruxelles o dezbatere maraton, de o zi. Decid să scriu mailuri personale fiecărui deputat român, invitând la dezbatere, propunând o întâlnire pentru a ne cunoaşte. Ca jurnalist european scriam des despre ei dar îi cunoşteam personal doar doi, cei pentru care am şi azi o stimă deosebită: Cristian Preda, Laszlo Tökes. Fără surprize, tot ei mi-au răspuns arătându-şi disponibilitatea unei revederi, plus Monica Macovei. Doi-trei, printre care Petru Luhan, s-au scuzat pentru absenţă, dar mi-au răspuns totuşi la mail. De la ceilalţi, niciodată nimic.

În biroul Monicăi Macovei, o doamnă surâzătoare, dar circumspectă, întrebându-se probabil ce aş putea vrea de la ea. Cu mult mai frumoasă decât o arată fotografiile din presă ("aşa e, îmi spune, nu ştiu de ce ies aşa de prost fotografiile lor, doar cei de la Le Figaro au reuşit o fotografie mai frumoasă"), dezinvoltă. Gheaţa se va sparge repede, schimbăm contacte. Empatie. Curentul trecuse şi nu eram dezamăgită. Cam cum se întâmplă de fapt în viaţă cu destui de puţini oameni despre care îţi faci o idee anume şi apoi vrei să-i cunoşti pe viu. Monica Macovei este o persoană extrem de simplă, care spune exact ceea ce gândeşte, care se îmbracă comod şi relaxat, şi care pune preţ pe prietenie. O persoană căruia nu îi este frică de nimic. Am plecat din Bruxelles bucuroasă de întâlnire şi bucuroasă că Vlad Mixich avea dreptate.

Un an după. Suntem în vara lui 2014, dreapta/alter-dreapta din România îmi pare mai fărâmiţată ca niciodată, niciunul din candidaţii propuşi, nici Klaus Johannis, nici Cătălin Predoiu nici Cristian Diaconescu nu par să aibă carura, statura, prestanţa sau importanţa necesară pentru a-i ţine piept lui Victor Ponta. Pentru a-l înlocui pe Traian Băsescu. De ce nu, atunci, o femeie? Cu mult mai cunoscută decât toţi aceştia la un loc, cu mult mai activă, european, în România, o imagine deja a României, pentru un post care, practic, este tot de o imagine a României? Aşa, de schimbare, pentru a vedea ce ar putea face o femeie acolo unde bărbaţii, în mare, au făcut treaba doar pe jumătate. Şi de ce nu persoana care, deja Femeie europeană a anului 2008, ar putea fi femeia de care se teme stânga, cu adevărat?

Până una-alta, Monica Macovei nu este singură pe reţelele sociale. Mai sunt trei luni până la alegerile prezidenţiale şi singurii pe care poate conta sunt susţinătorii de pe Facebook, acolo unde a prins cheag mişcarea "Monica Macovei preşedinte". Dar dacă această mişcare face parte, aşa cum scria Mixich, din "hazardul mare dirijor"?

Poate părea ridicol să crezi că un eveniment atât de important, chiar istoric, ar depinde de un anume om. Că procesul aderării unei ţări într-o uniune statală nu este un mecanism bine pus la punct, care funcţionează implacabil şi obiectiv, ci o combinaţie alchimică a simpatiilor şi inspiraţiilor de moment ale anumitor oameni. Dar când închizi cartea oficială de istorie şi pătrunzi în culise, acolo unde şi miniştrii spală vase sau au zile proaste, vezi că, de fapt, hazardul este marele dirijor. Că destinul unei ţări depinde de gesturi mici:decizia de a răspunde sau nu la telefon în ziua de Crăciun, decizia de a trece sau nu prin Piaţa Universităţii într-o zi de iunie sau de a avea sau nu încredere într-un om pe care de abia l-ai cunoscut. Sunt toate decizii mărunte, casnice, sunt toate secunde din care istoria lipseşte firesc. Dar acolo se coace totul.

Cartea lui Vlad Mixich va fi căutată în această perioadă, sper, sau va fi distrusă, arsă. Pentru cei care vor să citească portretul Monicăi, Vlad l-a publicat iniţial în "Decât o revistă", octombrie 2011.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite