Apără Tusk Europa. Ca Duckadam la Sevilla

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Donald Tusk FOTO EPA-EFE
Donald Tusk FOTO EPA-EFE

E limpede că discursul lui Donald Tusk a fost excepţional. Excepţional în sine, nu doar printr-o raportare nemăgulitoare la formulele retorice care populează spaţiul politic românesc. O specie discursivă exotică, uimitoare printr-o formă uitată de respect faţă de limba unui stat: datoria de a vorbi sau, în acest caz, de a citi corect.

Străduinţa de a pronunţa corect, plasând accentul unde trebuie, rezultat pe care îl atingi după o serie de repetări, de citiri şi recitiri ale textului, oricât de talentat lingvistic ai fi. Cum ar spune orice profesor de limba română, Tusk a demonstrat ieri că a lucrat pe text. Sigur, Tusk nu şi-a scris singur discursul şi sper că nimeni nu suferă de superba naivitate de a crede asta, dar acest amănunt nu îi umbreşte reuşita.

Multă exaltare şi emoţie a stârnit discursul preşedintelui Consiliului European. După gustul unora, un pic prea multă exaltare totuşi, o formă de provincialism în care suntem condamnaţi să plonjăm de fiecare dată când un străin ne vorbeşte limba sau pare să ne cunoască reperele intelectuale. Evident, în post-partum intelectual, se rostogolesc şi nemulţumirile scriitorilor de discursuri de Facebook, cei mai buni scriitori-fantomă nerecunoscuţi - de ce l-a citat pe Andrei Pleşu? De ce a ales tocmai versurile lui Nichita Stănescu? De ce Tristan Tzara? Excelent, sunt întrebări tonice, sunt reacţii post-discurs noi, inedite! Tusk a reuşit să-i facă pe indignaţii speech-ului lui să se întrebe de ce a ales să-l citeze pe Tzara în timp ce reacţiile noastre tipice după discursurile multor politicieni români sunt de iritare, umilinţă, jenă absolută. Când trăieşti constant în ruşinea provocată de gafele celui sau celei care, chipurile, îţi e porte-parole şi vorbeşte în numele tău sau când aştepţi cu înfrigurare să se termine un discurs plin de platitudini şi te rogi ca el să fie doar anost, nu şi inept, îţi cobori concesiv aşteptările. Nu mai aştepţi inteligenţă, erudiţie, conţinut, vitalitate discursivă, ci te mulţumeştii cu o minimă decenţă. Şi nu există ruşine mai mare, mai dizolvantă, mai anihilatoare decât ruşinea pe care o simţi nu faţă de greşelile tale, ci faţă de greşelile celor care te reprezintă. Pentru că, în acest caz, ruşinea e dublată de neputinţă şi orice formă de reparatio îţi e inaccesibilă.

Discursul lui Donald Tusk a însemnat mult mai mult decât decenţă. A fost dovada liniştitoare că există şi alte specii de discursuri politice. Că poţi să fii solemn şi, în aceleaşi timp, personal - ludic prin referinţe intelectuale şi anecdotică reală sau aproximativ reală, nici nu contează - povestea Daciei si apoi a Daciei Duster deţinute de socrul fiului lui, de pildă. Dovada că poţi transmite mesaje politice şi în alt registru decât în cel condescendent-ranchiunos: „Celor care îşi imaginează că în Uniunea Europeană e un semn de putere să acţionezi în afară regulilor convenite şi să găseşti scurtături le spun că se înşală. Este un semn de slăbiciune. Celor care fac eforturi pentru a apăra valorile europene, libertatea şi drepturile noastre, le spun: continuaţi lupta“. 

Şi îmi permit să sper că, dacă Tusk nu a citit, poate, autorii menţionaţi în discursul lui, politicienii români, chiar şi cei care au înroşit motorul de căutare Google ca să afle cine a fost Tristan Tzara, poate au simţit pe pielea lor ce înseamnă un om de comunicare autentic, unul cu studii de filologie, ştiinţe politice, filosofie etc. terminate corect, nu pompieristic şi în condiţii obscure, ca în CV-urile consilierilor lor angajaţi de mâna invizibilă a nepotismului şi a loialităţilor de partid. Iar echipele de comunicare şi consilierii politicienilor români au învăţat ceva nou, unii dintre ei, cel puţin: că poporul asta pe care ei îl văd tâmp şi dezolat se mai extaziază încă dacă aude un citat din Mircea Eliade într-un discurs politic. Şi nu e vina lui că are bucurii de acest tip, ci a celor care au evacuat tot ce e mai profund şi mai bun din sensibilitatea noastră. Iar la finalul zilei rămâi cu mâhnirea că ai ajuns să te bucuri mic, ca atunci când eşti recunoscător că eşti în viaţă şi atât, fără să te întrebi dacă aşa trebuie să arate viaţa ta. Sau când ieşi dintr-un spital românesc viu, dar nu neapărat bine.

Şi mai e un tip de mâhnire, dar e una complet subiectivă, mă priveşte exclusiv. Eram un proaspăt stagiar român la Bruxelles pe vremea când Adrian Severin, după ce fusese condamnat pentru luare de mită şi trafic de influenţă, a revenit în plenul Parlamentului în huiduielile colegilor lui europeni. Ceilalţi doi europdeputaţi suspecţi în acelasi dosar, eurodeputatul sloven Zoran Thaler şi Ernst Strasser, eurodeputat austriac, şi-au depus demisiile imediat după ce a apărut cazul în presă. Doar Adrian Severin s-a întors solemn în plenul Parlamentului European. Huiduielile mi-au rămas în timpane şi, acum, se auzeau de pe hol. Ieri, acelaşi Adrian Severin era plasat în spatele lui Donald Tusk, lângă Patriarhul României, cel din urmă cu mâinile puţin mai curate de la atâtea pupături şi temenele executate zelos, în văzul lumii, de câţiva politicieni români. Nici huiduielile colegilor lui de atunci, nici scandările de ieri ale cetăţenilor şi cetăţenelor care au rezistat în frig, în faţa Ateneului, nu au ajuns până la el.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite