Alianţe sau caractere?

Oricât de greu e să aduni „dreapta”, tot nu voi susţine că e bine oricum şi cu oricine. Pentru că, după atâtea văzute şi simţite, nu mai cred că orice alianţă e benefică pe termen lung pentru ţară, pentru oamenii simpli, unii care mai merg la vot, de fiecare dată cu iluzia că se vor înşela mai puţin.

De înşelat ne lăsăm înşelaţi, cât timp ne ghidăm după discursul care ne mai răcoreşte furia, amăgindu-ne că unul care înjură la hoţi e obligatoriu cinstit.  

Nu mai cred că tot felul de politicieni, care par la un moment dat providenţiali, par a fi garanţia schimbării, a bunului-simţ. Alianţele, făcute şi desfăcute sunt doar vehicule care mai aduc, pentru un timp, pe nişte unii la putere. 

Doar faptul că Crin Antonescu atacă retoric PSD şi pe Victor Ponta nu mă va convinge să spun că dreapta are cu cine să se mai alieze. Problema mea nu mai e demult, atunci când mai uit la politic, una de analiză a competenţelor, a bagajului intelectual, a abilităţilor comunicaţionale. Aceste criterii pălesc în faţa unor atribute pe care până acum cu greu le-am întrezărit la oamenii politici, cu atât mai mult la oamenii de stat: caracterul. Prefer de departe o persoană mai puţin dotată cu stomac de politician, cu instincte politice, cu darul oratoriei, adulată îngrijorător de publicul hipnotziat de carismă. Aleg o persoană care îşi dovedeşte caracterul. Înainte şi, mai ales, după succes. 

Crin Antonescu ilustrează strălucit categoria „politician de România”. De la cum şi-a schimbat discursul în 2009 -  “împotriva” lui Geoană, apoi “pentru” Geoană, apoi din nou “împotriva” lui Geoană - până la reglarea de conturi cu persoane care au contribuit temeinic ca să devină preşedintele PNL. Există o listă de nume, relevantă, despre cum ştie Crin Antonescu să îşi respecte partenerii. Visul obsedant de a deveni preşedinte l-a facut să susţină, cu aceeaşi energie, un principiu dar şi contrariul lui. (De revăzut atitudinile în cazurile Mona Muscă şi Dan Voiculescu). Nici o inconsecvenţă nu e prea gogonată, dacă deschide drumul spre Cotroceni! Dar nu e Crin Antonescu singurul mare inconsecvent din politica românească. Până la el, am mai vazut de aproape câţiva, unul chiar “reuşit” (însă mult mai bine poleit şi mai abil în disimulare). 

După ani pe chiar i-am petrecut în politică, după două demisii pe care mi le-am asumat în totalitate, întorcându-mă la uneltele mele şi nu căutând sinecuri, am decis că singurul lucru care contează e să refuzi colaborarea cu decidenţi politici care au probleme insurmontabile de caracter, cu inşi care suferă de iubire de sine până la strivirea aproapelui. Nu mă mai cramponez de stânga şi dreapta. Şi unul de stânga, şi altul de dreapta pot să facă rău. Să faci rău cultivându-ţi cu obstinaţie propria vanitate e doar o altă formă, mai sofisticată, a lipsei de caracter.  

Cunosc oameni declaraţi de dreapta, care epatează “inculţii” din politică fluturând lista cărţilor citite, dar sunt atât meschini şi mizantropi în proiectele lor politice, încât un om de bună credinţă declarat de stânga, mai puţin citit dar cu principii, e oricând de preferat. Cum există şi oameni de stânga, smeriţi în ideologie şi opulenţi în privat, jenant de relaxaţi când vine vorba ca “prostimea” să îi slugărească.

Să continui să susţii, în 2014, dupa ani şi ani de eşec, tot felul de alianţe de conjunctură, doar ca să zici că lupţi cu duşmanul, să începi să-l aplauzi pe unul pe care l-ai împroşcat cu tot bălegarul ţării în anii în care l-ai acuzat că şi-a făcut un scop din putere, câlcând în picioare  orice ideologie şi doctrină, toate regulile democraţiei, să contezi pe politica “reevaluării”, în situaţia când toate domeniile esenţiale – educaţie, sănătate, economie, muncă, justitie - sunt la fel de fragile după 25 de ani de mezalianţe  - înseamnă să îţi placă să fii umilit. Înseamnă că n-ai învăţat nimic din lecţia ”alianţelor pe care le-am visat” şi care apoi “au dezamăgit”, din lecţia “soluţiilor imorale”, a pacturilor de coabitare. Înseamnă că nici UE şi nici ambasadele - care cică ar decide, de fapt, viitorii preşedinti sau prim-miniştri - nu ne mai pot salva. 

Toate experienţele de până acum ar trebui să fie lecţii despre ce fel de oameni căutăm, la ce oameni ne uităm. Cei care clamează că sunt reformatorii reformelor (pe care nici măcar nu le-au gândit, că de început nu incape vorbă)? Dacă vom continua să ne uităm la ce se vorbeşte şi nu la ce face cel care vorbeşte, drumul va fi mereu spre înapoi. 

Nu de alianţe e nevoie, ci de caractere. Daca le descoperim, alianţele se formează de la sine. Până acum însă, alianţele s-au cimentat exclusiv pe liantul lipsei de caractere.