Eu pentru cine votez?

Ponta, Macovei, Diaconescu, Iohannis - patru dintre prezidenţiabilii României FOTO Adevărul

În anul trei de facultate am avut câteva materii opţionale la ASE „din afara ariei noastre curriculare”. Alegerea mea a fost politologia. În urma acestui curs am rămas cu câteva idei de bază.

Am învăţat că există o ideologie politică de dreapta şi una de stânga, că cele două se numesc aşa convenţional. Că pe ambele axe există extreme, pe dreapta fiind naziştii lui Hitler, iar pe stânga comuniştii lui Lenin. Că din cauza celor doi mulţi au murit, iar ideologiile generaţiilor viitoare au devenit din ce în ce mai moderate, îndreptându-se spre centru. Spre sfârşitul cursului, nu îmi amintesc exact dacă ne fusese dat un chestionar ori am găsit unul pe internet care ne arăta profilul politic pe două axe perpendiculare: una economică şi una socială. Desenul final era în formă de cruce, iar mie mi-a ieşit un profil cu un pixel în afara centrului crucii: pe axa socială la stânga, iar pe cea economică la dreapta.

După terminarea cursului am început să devin tot mai interesată de politică. Însă, nu pretind că am devenit între timp un expert în domeniu. Articolul pe care îl scriu acum e în calitate de simplu cetăţean român plecat în străinătate, care este la curent cu ştirile din ţară.

După primul an în Norvegia, cunoscusem un politician norvegian. Văzând că în cercul lui de prieteni sunt şi alţi politicieni, l-am întrebat dacă are mulţi prieteni în afara partidului lui. Şi mi-a zis că da, de la partidul X, Y şi Z, care erau în aceeaşi coaliţie, deci având aceeaşi ideologie. L-am întrebat „păi da, dar mă refer la celelalte partide?” Iniţial nu a înţeles întrebarea. I-am nominalizat celelalte partide. Mi-a răspuns „Aaa, înţeleg, dar ştii cum e... odată ce ai nişte idei, greu ţi le schimbi. Deci răspunsul la întrebarea ta e NU.” Acum îmi venise mie rândul să nu înţeleg. Mi-a explicat cu o seninătate de admirat că dacă ar avea prieteni din celelalte partide, s-ar certa cu ei în permanenţă, pentru că, în principal, nu sunt de acord cu privire la cum ar trebui fie condusă o ţară. „Deci ar fi o prietenie imposibilă.” Hmm... parcă în continuare nu îmi venea să îl înţeleg: „Doar nu sunt politicieni toţi? La mine în Mediaş, PSD-ul iese la bere cu PDL-ul. Nu se practică şi aici?”

Această mentalitate de traseism politic este ceva banal, este normalul la noi, chiar dacă în profunzime ea este foarte greşită. Este un moment bun ca România să înţeleagă că şi ei i-a venit timpul să îşi aleagă părţile. Politicienii care se mută din dreapta în stânga şi invers pur şi simplu nu ar mai trebui să aibă loc în niciun partid politic, indiferent de cine ar fi ei.

S-a vorbit din ce în ce mai des de unificarea dreptei, însă fără prea multe fapte concrete. O dreaptă unită este necesară pentru România. Această mişcare ar da un semn excelent „în piaţă” – ca să-i citez pe jurnaliştii de business. România are nevoie de antreprenori iscusiţi, de oameni care să creeze locuri de muncă, de productivitate crescută. România are nevoie de lideri care să îndrăznească să o conducă şi să investească în ea, ori asta nu se poate face cu un mediu politic instabil. Nu în ultimul rând, România are nevoie de o opoziţie puternică, ce să reprezinte o singură voce, nu mai multe. Altfel mesajul este disipat, iar puterea acutală este mult prea potentă şi lăsată în voie să facă ce vrea.

Dar cum rămâne cu stânga?

În ochii noştri stânga e unificată deja sub umbrela PSD. De fapt, PSD reprezintă stânga pentru români. Social-democraţi înseamnă pentru majoritatea socialişti, marxişti şi hoţi, cinici, mitocani. PSD nu are cele mai bune motive de mândrie de la revoluţie încoace, iar din păcate cei mai educaţi dintre noi ştiu asta. A ajuns o ruşine să fii de stânga, pentru că „eşti PSD”. Pe de altă parte, e la modă să spui că eşti de dreapta.

Va rămâne stânga identificată cu PSD? Pentru că, în realitate, PSD nu reprezintă stânga reală, iar România are nevoie de ambele tabere. PSD e doar un partid populist, care nu în puţine rânduri a dat dovadă mai degrabă de ideologii opuse.

Să fii preşedintele celui mai mare partid de stânga şi să îţi dai copiii la şcoală privată nu e de stânga. Să reduci CAS fără să ai o acoperire nu e de stânga.

Să cauţi să privatizezi „doar” 20% din sănătate, aspirând la modelul american, e departe tare de stânga. Să vorbeşti la fiecare alegeri că măreşti pensiile nu e de stânga ci, per total, e simplu: spunem de fiecare dată ce vrea să audă poporul.

Adevărata stângă insistă pe reducerea sărăciei, pe diminuarea diferenţelor sociale, discursul stângii este despre toleranţă şi acceptare, sănătate şi educaţie publice şi gratuite pentru toţi cetăţenii. Stânga e cosmopolită, liberală şi progresivă. Tot ea vorbeşte despre clima globală şi reducerile de dioxid de carbon. Istoric vorbind, stânga le-a dat dreptul de vot femeilor, a instaurat salarii minime şi a dat libertăţi de exprimare pentru toată lumea. Stânga e Robin Hood-ul ce pune taxe mari pe bunurile de lux şi le investeşte în economia pentru toţi. Dar, desigur, nu vorbesc de stânga lui Lenin, ci de una modenă, cu bun-simţ, care simte pulsul tuturor cetăţenilor ei şi necesită leadership adevărat.

Această stângă este pe cale de dispariţie în România. Şi e păcat, pentru că României i-ar prinde bine. Viitoarea generaţie politică, precum şi tinerii educaţi care ar avea potenţial să facă o schimbare, nu se ating de ea din prea multă scârbă faţă de ce au văzut până acum. Stânga îi sperie, iar odată luat un drum, cu greu te mai poţi întoarce.

Iar dreapta e şubredă.

Iar oamenii nu înţeleg.

Iar România doarme.

Şi totuşi, cât timp va mai trece până când vom răspunde la întrebarea ”eu cu cine votez?” în funcţie de preferinţele noastre politice reale?