Cui i se datorează tentativa, până la urmă, din fericire, zadarnică, a primarului capitalei, Firea, de a impune ceea ce poate fi calificat drept un demers antiromânesc? În speţă cel de a-i priva pe românii din capitală de dreptul de a-şi manifesta oroarea de actuala putere cu adresă precisă, deci în faţa sediului executivului? Căci nu altfel trebuie apreciată hotărârea fostei jurnaliste de la Antena 3 de a dicta amplasarea unu târg de Crăciun în Piaţa Victoriei în ciuda sacrosanctului drept democratic, consfinţit prin constituţie, a protestului paşnic împotriva abuzurilor puterii.

E verosimil să se considere că decizia a aparţinut deopotrivă conducerii PSD şi primarului PSD-ist. Căci partidul lui Ion Iliescu desconsideră prin definiţie drepturile românilor. Iar şeful său actual, Liviu Dragnea, e obsedat să-şi scape pielea prin schimbarea legilor justiţiei, schimbare pe care protestatarii încearcă s-o împiedice cu orice preţ.

N-ar fi uimitor ca, la rândul ei, Firea să se fi conformat ambiţiilor lui Dragnea. Căci produsul pseudojurnalistic al Antenei 3 ajuns primar general gândeşte ca un soldat de partid cu ambiţii de mareşal, nu ca o româncă plină de strident afişate sentimente pioase şi doldora, chipurile, de simţiri patriotice, aşa cum se dă. Femeia vrea să parvină, cândva, la cârma statului, dacă nu şi a partidului. Ceea ce, după cum crede ea, ar fi mai simplu de obţinut având în şa lideri de partid infractori, ca Dragnea, decât cu inşi mai puţini şantajabili şi ceva mai pragmatici, de tipul actualului premier. A cărui poziţie  aparent neextremistă pare s-o sperie rău.

Discreditată plenar între altele de insistenţa lui Dragnea de a rămâne în funcţii în ciuda dosarelor sale penale grele, notorii şi pe plan european, în care e implicat, conducerea PSD vrea cu orice preţ să scape de presiunea protestelor spre a-şi redobândi iniţiativa. Şi a-şi reface, eventual prin contraproteste de anvergură, spaţiul de manevră pierdut. De care are urgentă nevoie nu doar pentru a impune refacerea statului şi reorientarea lui externă, pe calapodul penalilor ce-l conduc actualmente, ci şi pentru păstrarea coeziunii partidului şi victoria la viitoarele prezidenţiale.

După cum scria acum câţiva ani un observator elveţian, "în România a întârziat să se producă un schimb de elite în urma debarcării regimului ceauşist" . S-ar fi efectuat, potrivit lui, doar unul de generaţii, clasa politică rămânându-şi în esenţă sieşi identică. "Social-democraţii postcomunişti” au rămas până azi "cea mai stabilă forţă politică, nu în ultimul rând datorită reţelelor şi structurilor rămase intacte încă din epoca Ceauşescu”. Or, această stabilitate e inconfundabil pe ducă.

A apărut, dimpreună cu un partid ca USR o clasă de mijloc care vrea nu doar modernizarea, ci şi o felie din tortul puterii. PSD n-ar vrea să-l împartă. Decât, cel mult, cu partidele şi oligarhii satelit. Ca să evite alternanţa veritabilă la o putere la care s-a dedulcit, deşi e aflat în acută pierdere de popularitate, PSD şi-a pierdut orice jenă. Mizează mai nou, din greu, sub actuala sa conducere penală, pe sprijinul celor mai disparate grupuri şi facţiuni, indiferent de cât de abjecte şi extremiste ar fi. 

În context, încearcă să le câştige prin vehicularea intensă chiar şi a celor mai absurde teorii ale conspiraţiei. Această "metanoie” explică oficializarea aberantului concept al "statului paralel", într-o ţară în care unicul stat paralel e al elitei PSD-iste,  a cărei infirmitate primordială ţine de faptul că, invariabil, se cramponează de cârmă, fiindcă nu-şi mai poate lua adio de la putere.

Aşa se explică ocheadele aruncate Moscovei de varii PSD-işti de marcă, ridicaţi pe scut de Sputnik şi alte oficine propagandistice ale Kremlinului. Tot astfel se explică antisorosismul militant al unui partid doar nominal social-democrat. 

Şi, evident, aşa se lămureşte ascensiunea intempestivă în partid a ceauşismului impenitent, încarnat de ex-peremişti ca Olguţa Vasilescu şi Codrin Ştefănescu, ascensiune al cărei simptom e omagierea scandaloasă, de către televiziuni, a ex-şefului defunct al securităţii, Iulian Vlad şi, de către Firea, a unui delator infect precum C-tin Bălăceanu, ”boier de viţă veche şi informator de cursă lungă”, după cum, inspirat, l-a desemnat cândva Nae Munteanu, reluat recent de Mircea Morariu.

Toate acestea au plasat PSD în contratimp cu democraţiile europene şi în rând cu tiraniile şi regimurile semiautoritare sau autoritare susţinute de regimul Putin. Or, bună parte din PSD nu pare defel pregătită să accepte marele salt în neant. Unul pe care, în ansamblul lor, nici românii, fie şi tot mai critici faţă de o Europă abulică şi prea corectă politic ca să mai fie atrăgătoare, ca Uniune, nu sunt defel entuziasmaţi să-l facă de dragul unui Dragnea.

De aici, în măsura în care nu sunt mimate întru demobilizarea protestelor românilor, şi parte din disensiunile din partid. Cealaltă se datorează nemăsuratei pofte de putere a matadorilor PSD. Unii dintre ei se joacă desigur, în viclenia lor, cu varianta ieşirii formale de la guvernare, menite să evite să i se deconteze neajunsurile la prezidenţiale.

Motiv pentru care apasă pe acceleratorul conflictului cu românii şi cu Tudose, sperând ca, după debarcarea lui, să controleze în Parlament nu doar imunităţile, ci şi un viitor nou executiv minoritar, mai obedient, desigur, decât cel condus exemplar, pentru condiţiile precare în care a funcţionat, de către Dacian Cioloş.

Nu e clar cine va câştiga partida. Înving Dragnea şi Firea? Câştigă Putin. Pierd românii şi Europa. Oricum, dacă nu se deşteaptă şi nu se reformează, PSD riscă să împărtăşească soarta PCR. Care, una peste alta, există, neoficial, bine mersi, chiar dacă şi-a pierdut o parte din capete. Dar, ignorând la nesfârşit poporul pe care-l dispreţuiesc plenar, PSD-iştii s-ar putea prea bine s-o ia rău. Să păţească, par example, precum socialiştii francezi. Să-şi ducă în speţă partidul pe un drum fără întoarcere.

Petre Iancu - Deutsche Welle