Iar acest capitol se scrie acum, cu elemente excepţionale şi complet novatoare în practica vieţii politice şi administrative a unei ţări membre NATO şi UE. Cu caracteristici ce trimit tuturor partenerilor noştri semnalul că la noi totul e altfel decât ştiu ei şi, în consecinţă, să se pregătească bine pentru asta. Nu e nici un fel de exagerare, din păcate este o realitate tristă şi va trebui să fim şi noi pregătiţi să ne asumăm consecinţele ce urmează să se facă simţite foarte curând.

Capitolul respectiv de carte despre caracteristicile esenţiale ale non-guvernării trebuie să înceapă neapărat cu exoticul episod al celor 3 ore în care Primul Ministru al României a refuzat orice contact telefonic cu Preşedintele României, rupând astfel lanţul de comandă şi control considerat, în principiu, în ţările partenere cu noi, coloana vertebrală a sistemului colectiv de apărare şi securitate. Incredibil, dar aşa au stat lucrurile, iar România a fost confruntată cu un risc major de securitate.

Al doilea episod este conflictul real şi sever între Preşedenţie, Guvern şi Parlament privind modul în care se concepe şi se duce politica externă a ţării noastre şi persoanele care pot lua (şi în ce context) decizii care să angajeze România. Chestiunea nu trebuie privită doar în termenii scandalului generat între reprezentanţii de vârf ai instituţiilor naţionale, cu acuzaţii şi contra-acuzaţii care se înveninează continuu. Este cu mult mai mult.

Vorbim despre un al doilea cod roşu de securitate în ce priveşte România. Problema foarte gravă este că trimitem în exterior, în primul rând către partenerii actuali ai României din UE şi NATO un semnal cum nu se poate mai clar că, pentru prima oară de la Revoluţie, în ţara noastră au apărut cel puţin două centre cu poziţii profund conflictuale privind linii fundamentale de definire a politicii externe. Chestiunea este extrem de serioasă deoarece, cel puţin în principiu, domeniul politicii externe, în România ca în orice ţară din UE, acoperă atât dimensiunea relaţiilor externe cât şi a celor de securitate. În consecinţă, iarăşi la nivel de principiu, orice acţiune majoră a oficialilor noştri în acest domeniu este de presupus că reprezintă un gest corelat cu priorităţile europene şi euro-atlantice, cele definite foarte clar de organizaţiile în care am dorit atăt de mult să facem parte. Şi, în termenii Constituţiei, Preşedintele Iohannis are rolul de a reprezenta interesele României în acest circuit decizional comun european şi euroatlantic pentru ca, mai apoi, să lege mersul politicii externe şi opţiunile de securitate într-un tot comun şi coerent în raporturile internaţionale ale ţării noastre.

Iată însă, prin episodul din Israel, al doilea centru de comandă din România spune răspicat diplomaţiei comune europene că, cel puţin pe subiectul atât de fierbinte al mutării ambasadei la Ierusalim, Guvernul nostru intră în conflict constituţional cu Preşedinţia şi că, în definitiv, cine şi de ce se bagă şi cu ce drept peste dreptul nostru suveran. Întrebarea fiind, logic, dacă chestiunea cu ambasada la Ierusalim este sau poate fi singurul punct de disensiune sau, cine ştie, vom vedea dezvoltându-se păreri şi acţiuni spectaculoase şi în alte zone de joc. Şi, drept urmare, să vedem cu doamna Dăncilă şi domnul Dragnea ies să se exprime pe interesul nostru naţional faţă de situaţii diverse are ar putea să apară în viitorul imediat. În relaţia cu dosarul iranian, spre exemplu, unde SUA şi Israelul vor avea o poziţie complet diferită de cea a Uniunii Europene.

Un alt element component al argumentaţiei privind codurile roşii pe care le trimite acum România partenerilor săi este, fără precedent în UE şi NATO, gestul de refuz al doamnei Prim Ministru de a răspunde invitaţiei de a se prezenta la discuţia cu Preşedintele României. O altă întrerupere voluntară a unui circuit de conducere a ţării. În principiu, într-o ţară normală, acest dialog se poartă nu între persoane fizice care se întâlnesc la o şuetă, ci între ocupanţii unor poziţii de maximă responsabilitate în stat, de unde şi obligaţiile speciale ce impun regulile specifice ale unei asemenea întâlniri. Cod roşu de securitate, zic. în cazul în care dialogul poate fi refuzat pe motiv de nervi personali sau, şi mai grav, din dispoziţia şefului de partid, la rândul său nervos din pricini diverse şi omeneşti. Subiectul discuţiei ratate era relaţia cu BNR şi creşterea peste poate a nivelului inflaţiei. Dar dacă ar fi trebuit discutată o situaţie de urgenţă militară, dacă trebuia să se ia o decizie despre poziţia României în ce priveşte reluarea negocierilor de la Geneva pe tema Siriei, dacă trebuia să se analizeze implicaţiile posibilei retrageri a SUA din acordul cu Iranul şi doamna Dăncilă zicea că nu merge? Hotăra Preşedintele o direcţie de joc şi, de partea cealaltă, doamna Dăncilă zicea altceva şi mergea şi semna un tratat?

Se poate? Uite că se poate. Cât timp? Depinde de cât de în serios ne iau partenerii noştri. Iar dacă semnalele pe care le-am auzit la Bruxelles sunt corecte, sunt gata să ne ia foarte în serios. În consecinţă, spun că, date fiind că acestea sunt semnalele transmise de la Bucureşti, chiar e cazul  să se lămurească foarte clar ce înseamnă funcţionarea corectă a statului de drept în România. E foarte serios şi este de perspectivă imediată.