Interviu Semyon Bychkov: „Eşti atât de bun precum a fost ultimul tău concert”
0
La 20 de ani a câştigat Concursul de dirijat Rahmaninov, iar la 22 de ani a emigrat în S.U.A. A fost Director muzical al Filarmonicii din Buffalo, al Orchestrei din Paris, Dirijor principal invitat al Orchestrei Filarmonicii din Sankt Petersburg, Dirijor şef al Operei din Dresda şi al Orchestrei Radiodifuziunii Vest Germane din Köln. Semyon Bychkov a oferit un interviu cu ocazia revenirii în România.
Interviu realizat de Andreea Chiselev
Maestre Bychkov, vă întoarceţi în România pentru două concerte din Festivalul „Enescu”. Mai aveţi amintiri din 2013, despre Festival, despre Bucureşti?
Semyon Bychkov – Da, am amintiri foarte călduroase despre concertele pe care le-am susţinut acum doi ani alături de Filarmonica din München. Îmi amintesc de căldura publicului şi atmosfera fru-moasă a Festivalului. Nu am avut atunci ocazia de a vizita Bucureştiul, dar Festivalul a fost memorabil!
Dacă suntem la capitolul amintiri... aţi studiat pianul de mic, dar doreaţi deja să desco-periţi muzica prin dirijat. Un lucru destul de neobişnuit, deoarece mulţi dirijori au început ca interpreţi, solişti, şi apoi au simţit chemarea de a-şi îmbogăţi experienţa prin dirijat. Se pare că nu a fost şi cazul dvs. Ce v-a îndrumat spre această cale încă de la început?
Muzica însăşi. Odată ce am devenit conştient de repertoriul simfonic şi cel de operă, mi-am dorit imediat să fiu capabil să îl exprim. Şi singura cale prin care puteam face asta era de a-l dirija. Pianul a fost un instrument foarte important pentru mine – îţi oferă multe premise pentru a te dezvolta ca muzician. Ceea ce face un dirijor este într-un fel şi ceea ce un pianist trebuie să facă – acesta din urmă organizează toate vocile cântate cu cele două mâini, iar dirijorul face la fel, în schimb are mult mai multe voci de coordonat. Însă principiul este destul de asemănător. Aşadar pianul a avut o valoare inestimabilă pentru mine, dar mi-a fost foarte clar că vreau să-mi dedic viaţa dirijatului, aşa că asta am făcut.
– Ştiu că Maestrul Ilya Musin a avut un rol important în viaţa dvs. Aplicaţi şi dvs. cele trei întrebări fundamentale ale acestuia – „ce?”, „de ce?” şi „cum?” în viaţa şi cariera dvs.?
– Musin A avut cu siguranţă un rol crucial în dezvoltarea mea artistică şi umană, acesta a fost un privilegiu. Întrebările „ce?”, „de ce?” şi „cum?” s-au conturat ulterior şi în mintea mea, dar într-un fel se năşteau din ceea ce el ne-a învăţat şi ne-a făcut să reflectăm despre muzică. Spiritul, caracterul muzicii, povestea unei lucrări reprezentau pentru el esenţialul. Apoi intervenea întrebarea „cum se realizează din punct de vedere tehnic?”, pentru că dirijatul, la fel ca oricare altă profesie, are o latură tehnică prin care se exprimă ideile. Pianistul îşi utilizează instrumentul, dar pentru un dirijor e altfel – el trebuie să folosească gesturi. Într-un fel, Musin era cu mult înaintea vremii în care trăia, pentru că a fost primul care a descris dirijatul ca artă vizuală, în care gestica spune povestea muzicii. Iar acele gesturi comunică sunetul interpreţilor, conducând la revelarea creaţiei muzicale respective, la transmi-terea către public. Îi voi fi îndatorat lui Ilia Musin pentru tot restul vieţii mele.
– Prima lecţie de dirijat aţi primit-o la 13 ani, iar la 20 de ani aţi câştigat Concursul Rahmaninov – un mare pas. Însă cariera dvs. a luat o altă cale şi aţi plecat din Rusia, pentru că trebuia să fiţi liber – sunt cuvintele dvs.. Vă rugăm să ne spuneţi mai multe despre acest moment şi despre ceea ce a urmat.
– Am crescut în Uniunea Sovietică – un stat comunist, nedemocratic. Au existat multe lucruri extraordinare în mediul respectiv, datorită limbii şi culturii ţării în care m-am născut, tradiţiilor şi temperamentului oamenilor, interesului profund pentru artă, muzică, literatură, cultură în general şi pentru acest mediu sunt etern recunoscător. Însă în ceea ce priveşte modul în care oamenii se puteau exprima şi alege să-şi trăiască viaţa, aici interveneau constrângerile politice, ale autorităţilor, ale guver-nului, ale ideologiei. Şi credeam atunci – şi cred şi acum – că toate acestea se bazează pe minciună. Iar eu nu vreau să trăiesc în minciună. Pentru a putea fi liber de a mă exprima ca muzician şi ca fiinţă umană, am simţit că singura alegere era să emigrez. Am fost norocos să reuşesc, în 1975, şi am ajuns în America, unde a început a doua mea viaţă. Astfel am putut adăuga un alt strat personalităţii mele, prin cultură şi mod de viaţă, tradiţii – unele asemănătoare cu cele din Rusia, dar foarte multe nu. Toate acestea îţi completează şi dezvoltă personalitatea.
– După S.U.A. a urmat Europa – Germania, Austria, Franţa, Marea Britanie. Aveţi şi o a doua casă?
– Am de fapt mai multe. După ce am locuit în America 14 ani, am condus două orchestre de acolo şi am devenit cetăţean american, viaţa m-a condus în Franţa ca Director muzical al Orchestrei din Paris, timp de nouă stagiuni. Atunci am cunoscut-o pe pianista Marielle Labèque şi mi-a devenit soţie, aşa că am devenit parte dintr-o familie franceză. Cultura, limba, modul de gândire şi tradiţiile franceze s-au adăugat personalităţii mele. Apoi am acceptat postul de dirijor şef al Orchestrei Radiodifuziunii Vest Germane din Köln şi al Operei din Dresda, în acei ani fiind deci asociat cu aceste mari instituţii muzicale germane. Am condus şi Orchestra Maggio Musicale Fiorentino din Italia, aşadar încă două culturi cu care m-am familiarizat. Un fel de „salată mixtă” a culturilor în care s-a născut muzica pe care o iubesc atât de mult. Cred că este indispensabil pentru noi astăzi să fim capabili să penetrăm alte culturi şi să le interpretăm într-un fel mai complex decât cel al unor turişti.
– Aşadar ştiţi când cântă o orchestră rusă, germană, franceză sau italiană. Dezvăluiţi-ne câteva detalii referitoare la specificul diferitelor culturi muzicale în viziunea dvs.
– Fiecare compozitor este un produs al ţării sale, prin limbă, cultură, tradiţii, gândire. Natura umană cred că este aceeaşi pretutindeni, dar felul în care oamenii se exprimă nu este acelaşi. Există limbajul trupului, pe care fiecare român îl va înţelege de la români, fiecare rus îl va recunoaşte la alţi ruşi, fiecare englez la fel, dar acesta nu va fi evident pentru cei din alte culturi. Sunt foarte multe diferenţe în stiluri: de exemplu istorice, culturale. Este într-un fel o experienţă schizofrenică, pentru că treci de la o lucrare la alta, adică de la o cultură la alta şi trebuie cumva să devii altul. La fel ca un actor, care are capacitatea de a se transpune în rol. Un muzician trebuie să facă la fel, prin alte mijloace, dar ideea este similară.
– Ascultându-vă înregistrările, şi acum, ascultându-vă vorbind, sunt convinsă că, asemeni lui Ilya Musin, sunteţi de părere că mereu avem de învăţat, de progresat.
– În fiecare zi, altfel de ce am mai trăi?
– Asta înseamnă şi că există perioade din istoria muzicii şi repertorii pe care aţi dori să le exploraţi mai în profunzime.
– O... nici nu vă puteţi imagina cât de multă muzică extraordinară nu am dirijat încă. Există un ocean infinit de bogăţii pe care civilizaţia noastră muzicală le are. Nu sunt persoana care să le poată face pe toate şi nici nu mi-aş dori, pentru că asta ar duce la sacrificarea calităţii. Mi-ar plăcea să dirijez foarte multe lucrări la care mă gândesc de mulţi ani, dar nu reuşesc. Ştiţi vorba aceea: eşti atât de bun precum a fost ultimul tău concert. A doua zi trebuie să încerci din nou, şi îmbunătăţirea nu vine de la sine. Iar ce a fost convingător ieri, azi nu mai pare aşa şi te întrebi „de ce am fost mulţumit dacă nu este destul de bine?” Aceasta este o altă forţă care te motivează să asculţi constant sunetul şi să vezi ce este convingător şi ce nu. Asta ne face să evoluăm, într-un fel.
– Răspunsul precedent mă îndeamnă să întreb despre perspectiva dvs. asupra înregistrărilor.
– Acesta este un subiect foarte complicat, complex. Înregistrarea este un document al momentului respectiv, exprimă felul în care simţi şi cânţi atunci. Muzica este aceeaşi, dar noi ne schimbăm, iar două înregistrări făcute, să zicem, la distanţă de 30 de ani, vor fi inevitabil diferite. Aşa şi trebuie să fie. Procesul este extraordinar, pentru că microfonul îţi este cel mai mare duşman sau cel mai bun prieten. El nu minte. Ceea ce a fost neconvingător iese la suprafaţă când asculţi înregistrarea, iar în acest sens microfonul este un profesor minunat pentru un muzician. Trebuie să asculţi permanent pentru a vedea dacă eşti de acord cu tine însuţi.
Nume: Semyon Bychkov
Data şi locul naşterii: 30 noiembrie 1952, Sankt Petersburg (atunci Leningrad)
Studii: Conservatorul din Sankt Petersburg, Colegiul de muzică Mannes din New York
Momente importante din carieră: La 20 de ani a câştigat Concursul de dirijat Rahmaninov, iar la 22 de ani a emigrat în S.U.A. A fost Director muzical al Filarmonicii din Buffalo, al Orchestrei din Paris, Dirijor principal invitat al Orchestrei Filarmonicii din Sankt Petersburg, al Orchestrei Festivalului Maggio Musicale Fiorentino, Dirijor şef al Operei din Dresda şi al Orchestrei Radiodifu-ziunii Vest Germane din Köln. În prezent deţine catedra de dirijat Otto Klemperer la Academia Regală de Muzică din Londra şi Günter Wand Chair of Conducting la Orchestra Simfonică BBC.
Căsătorit cu pianista Marielle Labèque
Locuieşte la Paris
Se încarcă comentariile...
