INTERVIU Răzvan Ioan Dincă, Director General al Operei Naţionale Bucureşti:„Dacă publicul te dezamăgeşte, e vina ta“
0
Opera „Oedipe“ de George Enescu, în regia Andrei Tăbăcaru-Hogea, se joacă la Opera Naţională Bucureşti astăzi, de la ora 19.00.
În biroul directorului de la Opera Naţională Bucureşti, se aud blues-uri, de la laptopul arginitiu, şi bocănituri, de pe schelele ridicate în jurul clădirii. În ciuda renovărilor care vor dura luni de zile, stagiunea va începe la mijlocul lui octombrie. Răzvan Ioan Dincă vorbeşte cu entuziasm despre viitoarele premiere şi despre uimirea pe care i-au produs-o operele lui Wagner în concert, în cadrul Festivalului „Enescu.“
Spectacolul Otello s-a jucat, în premieră, în cadrul Festivalului „Enescu“. Care ar fi atuurile lui, de ce să vină publicul să-l vadă?
În primul rând pentru că acest spectacol n-a mai fost văzut în România de peste 25 de ani. Pe de o parte e atractivitatea subiectului, cunoscut din teatrul dramatic, pe de altă parte e viziunea regizorală. Vera Nemirova a făcut un spectacol, bazându-se pe formula noii regii de teatru care influenţează opera prin Europa în ultimii ani. Decorurile realizate de Viorica Petrovici sunt la limita între contemporan şi clasic. Rolurile principale sunt interpretate de doi artişti absoluţi excepţionali: Marius Vlad Budoiu (Otello), care este şi directorul Operei din Cluj, şi Iulia Isaev (Desdemona). Nu e de ignorat Ştefan Iganat în rolul lui Iago.
Eu, venind din zona teatrului dramatic, cred foarte tare în teatralizarea operei şi în faptul că soliştii nu trebuie să fie doar interpreţi de muzică, ci şi de teatru, de personaje. Cei trei au reuşit extraordinar de bine să intre în pielea personajelor, nu doar să cânte frumos, cu faţa spre public şi ochii la dirijor.
Tot în cadrul Festivalului va fi prezentat şi Oedipe.
Este o producţie mai veche a Operei Naţionale Bucureşti, iar principala ei calitate este faptul că vorbeşte despre muzica lui Enescu. O muzică ce merită un spectacol mai bun, din punctul nostru de vedere; probabil că, pentru următoarea ediţie a Festivalului „Enescu“, vom pregăti o premieră. Deocamdată noi vă invităm la muzica acestui spectacol.
Mergi la spectacol, chiar dacă din cine ştie ce alte motive, pentru că, până la urmă, n-are cum să nu te inoculeze microbul acestor arte!
Care concert va plăcut cel mai mult, din ce aţi ascultat până acum în Festival?
Începutul Tetralogiei wagneriene. A fost ceva ce nu-mi imaginam că o să trăiesc. Pentru că e complicat când te gândeşti că stai în fund şi asculţi Wagner... Dar sunt lucruri care ţin de geniu. În momentul când cineva compune aşa, probabil că o face urmărind mai mult decât ceea ce noi, ascultătorii, putem înţelege la nivel raţional; şi reuşeşte să transmită ceva ce nu te aştepţi să poţi primi. Asta am simţit eu atunci. Mă aşteptam să mă plictisesc două ore şi jumătate, stând în fund. Spectacol pe scenă n-a fost, ci doar un concert; cu toate astea, n-am simţit o clipă cum trece timpul. Mi s-a părut o interpretare absolut fabuloasă! Şi dirijorul (n.r. – Marek Janowski) a fost excepţional; oricum, el e cunoscut ca dirijor de Wagner. Înţelesesem de la domnul Holender că dumnealui nu mai vrea să dirijeze spectacole de operă, pentru că are o mare problemă cu regizorii. Se ceartă încontinuu cu ei, aşa că preferă să facă doar concerte, să rămână în zona aceasta a muzicii pure. Ceea ce s-a văzut cu prisosinţă la acel concert.
Al doilea lucru care m-a impresionat a fost faptul că 4.000 de oameni au stat nemişcaţi; cu mici excepţii, justificate: Au fost părinţi, probabil foarte mari iubitori de Wagner, care au venit la concert cu copii de 4-5 ani! (râde) Ei au plecat după vreo două ore. În rest, n-am văzut oameni plecând.
A doua zi, la Walkiria a fost la fel. Acest lucru m-a marcat pentru că îmi dă, mie – şi nouă, celor care lucrăm în managementul cultural –, senzaţia că avem pentru cine să facem. De foarte multe ori eşti dezamăgit că nu poţi să ajungi în sufletul publicului tău din varii motive. Dacă ai dezamăgirea aceasta, înseamnă că vina e a ta. Se tot vorbeşte despre snobismul publicului de la Festivalul „Enescu“.
Nu mă interesează. Atâta vreme cât vin oameni şi reacţionează aşa, chiar dacă motivaţia lor iniţială a fost una de tip snobism, ea s-a transformat încetul cu încetul în altceva. Şi în biserica ortodoxă se spune „Chiar dacă nu crezi, roagă-te, că până la urmă ajungi să crezi“. Aşa se întâmplă şi aici.
Mergi la spectacol, chiar dacă din cine ştie ce alte motive, pentru că, până la urmă, n-are cum să nu te inoculeze microbul acestor arte!
Cum va arăta noua stagiune a Operei?
O stagiune plină, în care vom juca spectacole de miercuri până duminică, uneori chiar şi câte două pe zi. Vom avea premiere interesante. Prima dintre ele, în decembrie – Le Sylphide, un celebru balet alb, de tip bournonville, în coregrafia lui Johann Kobborg, soţul Alinei Cojocaru, un reputat coregraf care a montat acelaşi titlu şi la Covent Garden, şi la Balşoi. Apoi, în februarie, Rigoletto, în montarea unuia dintre cei mai mari regizori din lume, Stephen Barlow. După aceea, Tosca, o premieră în care va juca, patru spectacole la rând, Marcello Giordani – unul dintre puţinii tenori care cântă la Metropolitan în mod frecvent. E un lucru excepţional, pentru că, pe marii artişti, de-abia îi aduci să facă un concert, darmite să-i introduci într-unspectacol! E un prim-pas, sper, pentru accesul nostru la marile valori ale muzicii de această clasă.
Alături de invitaţii străini, vor veni şi artişti români care au carieră în străinătate şi cu care vrem să semnăm contracte onorifice pe viaţă, aşa cum am început cu Teodor Ilincăi şi cu Valentina Naforniţă. Am semnat nişte contracte prin care îi „obligam“ frumos să devină angajaţi onorifici ai Operei Naţionale, şi noi, la rândul nostru, ne obligam să-i primim de câte ori va fi nevoie şi vom vrea să colaborăm pe titlurile importante.
Se încarcă comentariile...
