Nu trageţi în pianist!
0
S-a încheiat de curând încă una din ediţiile remarcabile ale Festivalului Internaţional George Enescu, care a reunit pe scenele sale, pentru cea de a 25-a sa ediţie, mari muzicieni din întreaga lume şi din România. Fiindcă, aşa cum a scris reputatul New York Times, România “nu a permis pandemiei să scoată de pe şine Festivalul Internaţional George Enescu, dedicat celui mai important fiu muzical al său”1.
A fost o ediţie specială şi prin faptul că performanţele acestor adevărate staruri ale muzicii clasice au putut fi urmărite literalmente în întreaga lume, fiindcă Festivalul a deschis cu o generozitate extraordinară, uşa marii sale săli de concert spre melomani de pretutindeni, punând la dispoziţie online, cu titlu gratuit, marea majoritate a concertelor şi a recitalurilor incluse în program.
Pentru a aduce în România aceste mari personalităţi ale muzicii de azi, pentru a organiza la milimetru evenimentul desfăşurat în perioada 28 august – 26 septembrie, mai ales într-un timp al incertitudinilor generate de fluctuaţiile pandemiei covid 19, Artexim şi-a folosit know-how-ul câştigat în cei 31 de ani, de când s-a ocupat de cel mai important eveniment cultural al ţării, Festivalul Enescu. Adică de atunci de când Mihai Constantinescu, directorul Artexim, a solicitat şi a primit de la Andrei Pleşu, ministrul Culturii din primul guvern postcomunist, misiunea de a relua organizarea Festivalului George Enescu, iniţiat în 1958, la trei ani de la moartea compozitorului, dar lăsat în uitare în negrii ani ’80, cei ai penuriei de orice: alimente, căldură, electricitate, cultură autentică, justiţie socială.
Poate că unora nu li se va părea relevant că acest eveniment a plasat România, mai ales în aceşti ultimi 30 de ani, pe harta marilor manifestări muzicale, fiind inclus în reţeaua festivalurilor importante. De la prima ediţie, mari personalităţi precum David Oistrah, Claudio Arrau, Nadia Boulanger, Sir John Barbirolli sau Carlo Zecchi l-au omagiat la Bucureşti pe Enescu, pentru ca 63 de ani mai târziu, ediţia din acest an de pandemie să aducă cele mai multe interpretări ale opusurilor enesciene, inclusiv a celor rămase în manuscris, datorate unor ansambluri simfonice europene de elită. Prin amploarea şi curajul ediţiei sale 2021, Festivalul Enescu s-a dovedit a fi cel mai mare festival muzical al anului, cu cele 78 de concerte ale sale şi cei 3500 de artişti invitaţi, între care vedete ca Maxim Vengerov, Yuja Wang, Joyce DiDonato, Sir Simon Rattle, Daniele Gatti, Valery Gergiev, sau Hilary Hahn.
Pentru cei care nu percep însă dimensiunea imensă a acestor artişti şi a câştigului de imagine pe care România îl înregistrează pe plan internaţional, datorită prestaţiei lor pe scenele româneşti şi a faptului că muzica lui Enescu intră astfel în repertoriul marilor orchestre europene, poate că li s-ar părea mai semnificativ să spunem că prezenţa lor în România este, pentru lumea culturală, ceea ce, pentru lumea fotbalului, de pildă, ar fi venirea în ţara noastră a unor fotbalişti de calibrul unor Pelé (la vremea lui), Maradona, Cristiano Ronaldo, Lionel Messi, sau Ronaldinho, sau a unor echipe precum Barcelona, Real Madrid, sau F.C. Milano, invitate de organizatori de la noi să joace în competiţii cu participare internaţională, organizate de români, la ei acasă. Ceea ce fotbalul nu a reuşit şi nici nu cred că va reuşi vreodată.
Sigur, îmi veţi spune, fotbalistul Ronaldo a câştigat până acum 1 miliard de dolari din fotbal, în timp ce pianista Wang, numai 5 milioane, tot din cariera ei. Iar eu vă voi răspunde cu o evidenţă: Wang cântă în săli de concert care ajung la cel mult câteva mii de locuri. Carnegie Hall, de pildă, unde a cântat acum o săptămână, la deschiderea stagiunii, alături de Orchestra Filarmonică din Philadelphia, cu dirijorul Metropolitanului, Yannick Nézet-Séguin -eveniment transmis gratuit online- e dintre cele mari, cu 3671 de locuri. Dar media este de câteva sute.
În timp ce stadioanele vând cu zecile de mii, bilete pentru meciurile de fotbal. Fiindcă acestea reprezintă entertainment destinat maselor largi, în timp ce manifestările culturale, destinate celor educaţi, iniţiaţi în chestiunile artistice aduc beneficii financiare mult mai mici. Dar tocmai ele procură câştiguri de prestigiu, la care statele sunt atente, căci ele contribuie la creionarea profilurilor culturale ale ţărilor, ce fac diferenţa între gradele de evoluţie istorică şi de sofisticare ale societăţilor, întrucât înmagazinează forţa lor de creaţie, de inovaţie şi de interpretare artistică. Cu această zestre intră ţările şi artiştii lor în schimburile culturale globale, care le confirmă astfel şi forţa, şi importanţa în lume.
Strălucita ediţie 2021 ar putea rămâne însă în istorie şi ca un cântec de lebădă, ca un punct de ruptură în evoluţia ascendentă a Festivalului şi a Concursului George Enescu, întrucât managementul evenimentelor va suferi schimbări: mandatele de director artistic al lui Vladimir Jurowski şi de director executiv al lui Mihai Constantinescu iau sfârşit.
În 2015, Jurowski devenea decidentul artistic al festivalului, determinând o necesară deschidere a programelor spre muzica contemporană, ceea ce a reprezentat o sincronizare a platformei muzicale a festivalului cu palierul muzicii inovative a secolelor XX şi XXI, mai puţin sau deloc cunoscute de publicul din România. În acelaşi timp, cu temeinicul şi autenticul său ataşament câştigat faţă de muzica lui Enescu, Jurowski, un artist profund, de calibru european, a dirijat câteva lucrări ale maestrului român, pe scenele muzicale din diverse capitale, precum Berlin sau Moscova. Aşa cum a făcut în 2017, de pildă, când, aflat la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Londra, a deschis stagiunea cu opera în concert Oedipe, pe care The Guardian o califica “o realizare superbă, care a construit cea mai puternică argumentaţie în favoarea operei”, întrucât Jurowski “a scos tot ce era mai bun din texturile muzicii lui Enescu”2.
La ora actuală se ştie că directoratul artistic al Festivalului i-a fost propus dirijorului român Cristian Măcelaru, care a acceptat de principiu, urmând să continue cu decidenţii, Ministerul Culturii şi Preşedinţia României, discuţiile privind condiţiile îndeplinirii acestui mandat, menit a păstra festivalul la nivelul de notorietate la care a ajuns, adică între primele cinci festivaluri de muzică clasică din lume.Problema este că această schimbare a conducerii festivalului este dublă, pe lângă directorul artistic fiind înlocuit în acelaşi timp şi directorul executiv. Adică acela care asigură 335 de zile pe an (am scăzut perioada concediului, deşi s-ar putea ca şi atunci directorul să încalce regula odihnei, impusă de lege) coordonarea muncii echipei ce pune în mişcare maşinăria uriaşă a festivalului.
Fiindcă nu este deloc uşor să îţi asiguri participarea unor muzicieni de renume mondial, care, aşa cum îmi spunea Valery Gergiev într-un interviu pentru TVR, la o ediţie anterioară a festivalului, aproape că nu se dau jos din avion, fiindcă sunt solicitaţi să cânte de la Moscova la Londra sau Amsterdam, de la Tokyo la New York sau Toronto, de la Paris la Buenos Aires sau Sydney. Acesta era, desigur, ritmul de lucru al marilor artişti, înainte ca pandemia să pună o frână sau chiar un stop năpraznic activităţilor sociale şi culturale, care aduc oamenii împreună şi îi umanizează, familiarizându-i cu valorile umanismului. Şi acesta a fost un mare mulţumesc pe care artiştii prezenţi la această ediţie a Festivalului Enescu l-au spus organizatorilor, care au avut curajul să îşi asume toate riscurile şi, respectând regulile stării de alertă, să-i invite la Bucureşti şi în alte 13 oraşe ale ţării, după o prea lungă perioadă de tăcere apăsătoare.
Cei care organizează evenimente de asemenea calibru ştiu că “rezervarea” artiştilor se face cu trei sau patru ani înainte, prin negocieri ades dificile cu agenţiile ce-i reprezintă, iar perioada până la prezenţa pe scenă a muzicienilor este una de continuă comunicare, pentru că mereu poate apărea neprevăzutul. Iar agenţii şi artiştii înşişi simt imediat dacă stau de vorbă cu un profesionist sau cu un ageamiu, pentru care răspunsul este inevitabilul nu.
În cei 30 de ani în care a ridicat Festivalul Enescu la prestanţa de care se bucură azi, directorul executiv Mihai Constantinescu a ştiut să treacă peste orice dificultate, a construit un sistem temeinic de relaţii la nivel internaţional şi a coordonat logistica evenimentelor şi activitatea de comunicare, fără de care nicio manifestare nu există în lumea de azi. Şi numai cine organizează astfel de evenimente majore ştie ce consum nervos presupun ele şi pentru obţinerea fondurilor asigurate de instituţiile publice, mai ales de Ministerul Culturii, care eliberează banii în ultima clipă. Iar acest lucru se întâmplă şi pentru că vajnicii noştri politicieni nu au reuşit (sau nici nu au încercat?) să introducă bugete multianuale, măcar pentru astfel de manifestări care contribuie fundamental la brandul de ţară, despre care tot vorbesc ei.
Nu ştiu câte fire de păr alb i-au scos, în 30 de ani, lui Mihai Constantinescu aceste demersuri repetate anual, dar îmi închipui că va fi deranjat rău nişte (eterni sau mai trecători) înalţi funcţionari publici din minister, din moment ce (conform unor surse ministeriale) ei au găsit momentul cel mai potrivit ca să-i trimită un răvăşel oficial prin care îl anunţau că trebuie să se pensioneze: cu opt zile înainte de debutul ediţiei aniversare, din acest an, a Festivalului!
Mi se pare evident că un om cu expertiza şi capacitatea de muncă a deja fostului director executiv al Festivalului ar fi trebuit nu protejat, ci lăsat să ducă mai departe ce a dovedit că ştie să facă. Cu atât mai mult, cu cât el nu exprimase dorinţa de a se retrage şi cu cât alţi manageri aflaţi în aceeaşi situaţie administrativă nu au fost presaţi de minister să elibereze locul. Dar aşa ştim noi să ne dăm cu stângul în dreptul!
Într-un comunicat făcut public pe 5 octombrie, după încheierea Festivalului, Mihai Constantinescu exprima încrederea că noul director artistic, Cristian Măcelaru, are talentul şi capacitatea de a duce mai departe şi de a dezvolta festivalul, dar sublinia şi importanţa numirii unui director executiv cu un profil profesional cert şi legat de domeniu. Căci, aş adăuga eu, vreun politruc sau vreo rudă de-a lui numită în această poziţie, ca să fie aproape de borcanul cu dulceaţă, nu ar face decât să discrediteze evenimentul şi să conducă la dărâmarea a tot ce s-a clădit în 30 de ani.
Iar semnul că Mihai Constantinescu nu dorea să se despartă de copilul său atât de frumos crescut este că a acceptat poziţia de consilier al noului director artistic, dar numai cu condiţia ca pe postul de director executiv, poziţie esenţială pentru buna desfăşurare a acestui eveniment de elită al ţării, să fie numită o persoană onestă şi cu un backgraound profesional cert.
Căci, deşi nu a spus-o, îmi închipui că, acceptând să îşi continue (din lateral) munca la Festivalul Enescu, Mihai Constantinescu ar fi putut spune ceea ce a declarat într-un interviu violonistul Nicolas Dautricourt, prezent pe scena Festivalului, cu un foarte interesant Proiect Enescu: “oricât eşti de bun, de Superman, nu îţi aduci ego-ul pe scenă”. Iar cei care l-au pensionat pe Constantinescu ar trebui pensionaţi ei înşişi, după cum a spus hâtru Andrei Pleşu, prezent prin skype la ultimul eveniment al festivalului, în care au fost prezentate cele două filme ale manifestării, care pot fi văzute pe canalul Youtube al Festivalului Enescu.
Desigur că, dacă l-au pensionat, decidenţilor care au venit la concert doar pentru oportunitatea de presă, plecând apoi pe furiş (căci muzica clasică dăunează grav neuronului, cum se ştie!) nici prin gând nu le-a trecut să îl decoreze, aşa cum merita, după cum spunea marele violinist Dmitry Sitkovetsky. Dar nu ezit să le amintesc decidenţilor, aici, că, întrucât au tras în pianist, asemenea unor cowboy neştiutori, au rămas şi fără programul următoarelor ediţii ale Concursului (2022) şi Festivalului (2023) Enescu, care nu sunt nici măcar schiţate, în absenţa noului director executiv. Iar timpul curge în defavoarea acestui mare eveniment cultural, care nu este al nici unui partid, ci al României.
Se încarcă comentariile...
