George Enescu şi „Lumina drumurilor“
0
Ulpiu Vlad, care a compus lucrarea Lumina drumurilor, pe care o vom asculta la Ateneu, este un mare povestitor de sunete, un poet, un împătimitor visător, iar în creaţia sa oniricul se împleteşte cu contemplarea.
Articol realizat de Mioara Bâscă
Ulpiu Vlad. În acest univers din Lumina drumurilor (2011), ascultătorul este însoţit şi condus pe raze de lumină, căci visul şi lumina sunt cele două teme constante ale creaţiei sale.
„Nu trebuie să ne fie frică de necunoscut, ecoul lui s-a dovedit de multe ori adevărat, născut din dragoste – amestec de bucurie şi durere – din sunete vii dornice să lumineze drumurile noastre“, declara Ulpiu Vlad într-o scurtă prezentare a lucrării Lumina drumurilor.
„Structurată într-o singură parte – cu mai multe secţiuni interioare, fie întrepătrunse, fie net delimitate“, Lumina drumurilor are „momente de transparenţă şi iradiere a unor stări de linişte meditativă“ care „se împletesc sau se transformă treptat în culminaţii încărcate de tensiune şi dramatism“. Tensiunea izvorăşte din dilatarea sonoră a spaţiului şi se menţine pe tot parcursul opusului datorită legato-ului viorilor, a unisonului vibrato, plin de substanţă, ce apare ca un laitmotiv, susţinut uneori cu sunete lungi emise de instrumentele de suflat.
UN OPUS CONCIS
Jörg Widmann. Ad absurdum, piesă de concert pentru trompetă în si bemol şi orchestră mică (2002), este concomitent o lucrare izvorâtă din admiraţia compozitorului pentru trompetistul Sergei Nakariakov (căruia îi este dedicată şi care a interpretat-o în premieră mondială) şi o comandă comună a Filarmonicii din Essen (unde, în 2006, a avut loc prima audiţie) şi a ansamblului Münchener Kammerorchester, care a colaborat la realizarea acesteia împreună cu dirijorul Christoph Poppen.
Este un opus concis, pe linia tradiţiei „pieselor de concert“, în care umorul pare să fie la el acasă, dar Widmann încearcă să dea aici un răspuns serios la întrebarea „Unde virtuozitatea devine zgomot?“
De la început, tempo-ul este atât de mare încât ar fi imposibil să mai crească, compozitorul declarând că „ceea ce mă interesează este punctul în care virtuozitatea convenţională se transformă într-o zonă gri acustic în care punctele rapide succesive sunt deja percepute ca o suprafaţă“. Se face apel la o „virtuozitate de necântat“, în care instrumentistul devine „conştient că nu are oportunităţi de dezvoltare“. Trompetistul este prins şi sufocat de propria sa virtuozitate, învârtindu-se în „cercuri maniacale, într-o cuşcă auto-construită – ad absurdum“.
O LUCRARE AMPLĂ A LUI WIDMANN
Bun cunoscător al tuturor genurilor muzicale: cameral, simfonic, coral, vocal-simfonic, Jörg Widmann, în Misa pentru orchestră mare (2005), transgresează procedeele specifice unui gen, combinându-le atipic în creaţiile sale. Lied (2003), Chor (2004) şi Messe (2005) fac parte din trilogia pentru orchestră mare în care transferă formele vocale pe scriitura orchestrală.
Misa pentru orchestră mare este o lucrare amplă, comandă a Filarmonicii din München, care a interpretat-o în primă audiţie în acelaşi an, sub bagheta dirijorului Christian Thielemann.
Compozitorul operează modificări în structura completă a unei mise în cinci părţi Kyrie-Gloria-Credo-Sanctus-Agnus Dei, pentru a o adapta viziunii sale referitoare la meditaţiile omului asupra propriei condiţii umane şi a „ireconciliabilului dintre umanitate şi exigenţele principiului divin“. În varianta sa, părţile centrale ale Misei sunt Crucifixus şi Et resurrexit.
Componenta tematică, numai intervalic nemodificată, este introdusă la începutul Monodiei şi apoi reluată extins în nouă fragmente diferite. Toate apariţiile sunt evidenţiate structural, armonic sau tonal. În contrast, Monodia (Sequenza ad una voce), precum şi cele patru segmente ale Contrapunctus-ului, sunt sarcini compoziţionale necesare. Widmann compune o dezvoltare structurată pe voci, proiectată pe scăderea complexităţii şi bazată pe schimbările timbrale, cu imitarea unei orgi. „Strigătului de îndurare din Kyrie îi este destinat cel mai mare spaţiu din această Misă.“ Aici există o antifonie între efecte de cor şi orgă, fără să fie implicată orga sau corul.
În locul central al liturghiei, undeva între Kyrie şi Gloria, scriitura apare ca o gigantică partitura corală; fiecare muzician cântă pe instrumentul său individual textul Misei.
Contrapunctus II se desfăşoară de la sunetele înalte ale viorilor coborând până la cel mai profund sunet de alamă, un pic întunecat, dar impresionant. În contrast puternic, Interlude III urmează cu o multitudine de instrumente de percuţie. Antifon este un festival al instrumentelor de alamă.
Crucifixus este abisal. Impresie prezentă la toate nivelurile, inclusiv tonal: tranziţia sferturilor de ton plasate unul deasupra celuilalt ce se confruntă cu flagioletele – puncte de pedală de orgă armonică la viori; sonor zgomotos – tratamentul brutal al pianului şi efectele fantomatice ale gongurilor de apă; dinamic – contraste bruşte între „ppp“ şi „sffffz“; emoţional – dramaturgia de la sfârşitul secţiunii cu căderea în adânc şi reducerea ulterioară a muzicii într-un foarte lung şi silenţios clipocit de apă.
Contrapunctus IV, debutul secţiunii Et Resurrexit, începe cu tema trompetei din afara scenei, un suspin, o întruchipare a unui Lamento pentru cel răstignit. Ultimul minut al Misei este destinat secţiunii Exodus, o parte în oglindă a celei dintâi, Introitus.
Sergei Nakariakov
Trompetist
„Cântă la trompetă aşa cum noi folosim suflarea – dacă suntem norocoşi“, relata San Francisco Chronicle despre Sergei Nakariakov, în vârstă de 36 de ani, solistul care a depăşit limitele instrumentului său în muzica clasică. Supranumit „Paganini al trompetei“ de către presa finlandeză pe când avea doar 13 ani, Nakariakov a desfăşurat o carieră muzicală unică. În 2006, acompaniat de Orchestra de Cameră din München, a interpretat în premieră concertul ad absurdum de Jörg Widmann. În 2002, Sergei Nakariakov a fost distins cu Premiul ECHO Klassik pentru „Solistul instrumental al anului“ de către Academia Germană Phono.
Se încarcă comentariile...
