Festivalul Enescu, gazdă a muzicii timpului nostru!

Trebuie să recunoaştem, sunt zone ale muzicii, sunt teritorii ale spiritului în care Enescu s-a simţit în largul său, sunt altele pe care le-a ocolit. A ocolit expresia contorsionată, lumea angoaselor, dramatismul demolator. Le întâlnim, însă, în opera vieţii sale, în Oedip, drept teritoriu al extensiei extreme a universului uman.

Intuiţia, ştiinţa muzicii, talentul, bunul gust, spiritul investigator nu l-au părăsit niciodată. Astfel trebuie privită relaţia cu copilul Dinu Lipatti, cu tânărul Yehudi Menuhin, încurajarea adresată fraţilor Gheorghiu, instituirea premiului de compoziţie ce-i poartă numele.

Astfel trebuie privită deschiderea repertorială, stilistică pe care o expun ediţiile succesive ale Festivalului. Astfel trebuie privită atenţia specială acordată în actuala ediţie, muzicii lui Igor Strawinsky, lui Bela Bartók, spre exemplu, compozitori emblematici pentru muzica secolului trecut. Nu trebuie uitat, Bartók s-a nascut în acelaşi an cu Enescu. Lumea muzicală internaţională îi sărbătoreşte pe amândoi cu specială consideraţie. Atât în calitate de creatori cât şi de muzicieni performeri. S-au înplinit cinci decenii de la trecerea în eternitate a lui Igor Strawinsky. Trebuie amintit, la premiera uneia dintre lucrările importante ale compozitorului, anume cantata coregrafică Nunta, Enescu a făcut parte din ansamblul celor patru piane care au însoţit realizarea acestei lucrări atât de originale. Cu câteva seri în urmă cantata a fost prezentată în cadrul unei întregi seri pe care Orchestra Radio Berlin, condusă de Vladimir Jurowsky, a dedicat-o creaţiei compozitorului. Un impresionant florilegiu al tinerilor noştri pianişti, Alexandra Silocea, Daniel Ciobanu, Andrei Licareţ, Mihai Ritivoiu, au asigurat susţinerea pianistică; abordarea pianistică cu sens timbral de percuţie, a însoţit grupul vocal al soliştilor pe parcursul acestei lucrări ce aminteşte de cunoscuta perioadă rusă de creaţie.

Pe parcursul întregului program dedicat creaţiei strawinskiene, singurul de acest fel susţinut de-a lungul timpului la noi, au mai fost prezentate alegoria biblică Potopul, Simfonia pentru instrumente de suflat şi – în primă audiţie bucureşteană - cea mai vizionară creaţie a compozitorului, Variaţiunile Aldous Huxley in memoriam. Creaţie a anilor postbelici, celebrul Concert pentru orchestră de Bela Bartók a fost onorat în toată dimensiunea tragică a acestei capodopere tărzii, de către originalul ansamblu Les Dissonances, condus de violonistul David Grimal, muzician dinamic, o personalitate de tipologie fac totum în relaţia domniei sale cu ansamblul. Şi totuşi îmi permit să consider că în cazul unui ansamblu orchestral de dimensiuni absolut considerabile, beneficiind de aportul profesional de excepţie al fiecărui muzician instrumentist, acţiunea dirijorlă a şefului de orchestră ar fi fost utilă; mă refer în mod special la realizarea celebrului opus strawinskian care este Le Sacre du Printemps. Este de observat, în plan componistic, în deceniile din urmă se dovedeşte a fi evidentă detaşarea treptată, faţă de unele precepte stricte ale noii şcoli vieneze a secolului trecut, faţă de normele instituite de Arnold Schoenberg sau Anton Webern; dar şi faţă de ortodoxia instituită mai apoi de Şcoala de la Darmstadt. Intămplător sau nu, lucrări aparţinând lui Pierre Boulez – personalitate copleşitoare a muzicii secolului trecut - nu apar în programele Festivalului; dar spiritul personalităţii sale poate fi observat. Rămâne absolut salutară prezenţa în programele festivaliere ale marilor colective simfonice ale ţării, a lucrărilor compozitorilor zilelor noastre, înglobate sub genericul Muzica secolului XXI.

Totuşi, observând cu atenţie, muzica marii majorităţi a creatorilor prezenţi în aceste programe a aparţinut spiritului secolului trecut! Lucrări hrănite de spiritul ultimelor decenii au existat; dar foarte puţine. De la idee, de la concepţie şi pănă la structura însăşi a lucrării. Mă refer la lucrarea Rare Gravity a compozitorului japono-american Dai Fujikura, lucrare admirabil prezentată de Orchestra Filarmonica din Sibiu, condusă de dirijorul Tito Ceccherini; în cadrul aceluiaşi program, inclusiv muzica venerabilului Salvatore Sciarrino a putut fi urmărită cu real interes. O altă lucrare – aş numi-o chiar – avangardistă, a putut fi audiată în concertul Orchestrei Filarmonice Moldova din Iaşi, ansamblu condus de Adrian Petrescu. Participarea solistică de un angajament profesional cuceritor, cel al violonistei Patricia Kopatchinskaya a devenit consubstanţială înţelegerii acestui elaborat opus care este Concertul pentru vioară şi mijloace electronice live, lucrare datorată compozitorului Fred Popovici asistat de inginerul de sunet Grig Burloiu. Cu o singură excepţie, lucrările cestui concert au adus în scenă valori de interes artistic, de autentică consistenţă spirituală – Passages aparţinând compozitorului berlinez de origină clujeană Gabriel Iranyi, sau lucrarea berlinezului Peter Ruzicka; Furioso pentru orchestră a exaltat în adevăr dinamica pregnantă a ansamblului. Nu pot să nu evoc tot tot aici spectaculozitatea uimitoare a jocului pianistic în care s-a implicat acest fermecător muzician performer, Cristian Niculescu; într-o lucrare concertantă extinsă, de o desuetudine descurajantă, cum este Concertul pentru pian şi orchestră de Martin Torp. In adevăr, o natură aforistică de adâncă introspecţie probează maestrul Cornel Ţăranu în lucrarea sa Aphoristic Symphony, lucrare admirabil prezentată de orchestra Filarmonică clujeană Transilvania, colectiv simfonic aflat sub conducerea dirijorului

Alexander Liebreich; la fel cum sub conducerea şefului de orchestră australian, Jessica Cottis, cu participarea orchestrei Filarmonice de Stat din Bacău, lucrarea Spini de Dan Dediu şi-a dezvăluit valorile privind buna comunicare, buna adresare, efervescenţa scriiturii orchestrale într-o construcţie temeinic clădită. Pe parcursul aceluiaşi concert, doi muzicieni performeri de înaltă clasă – violoncelistul Raphael Wallfisch şi baritonul Simon Keenlyside – au etalat lucrarea compozitorului Jonathan Dove, anume Concert pentru doi solişti şi orchestră, lucrare axată pe un excurs declamator în parte spectaculos, devenit trenant prin extensie. Regretatul muzician, dirijorul şi compozitorul Remus Georgescu, recent plecat dintre noi, a fost omagiat cu prilejul concertului susţinut tot în Studioul de Concerte Radio, de Orchestra Filarmonică Banatul din Timişoara, colectiv aflat de această dată sub conducerea dirijorului britanic Rumon Gamba; Simfonia Triade, a maestrului, şi-a dezvăluit valorile privind construcţia temeinică, densitatea expresiei. Sunt suficiente motive pentru a aştepta cu special interes evoluţia formaţiei camerale germane Dogma, grup instrumental care se declară drept promotor al muzicii secolului nostru, al muzicii avangardiste; iar aceasta într-o efervescentă evoluţie a gusturilor, a orientarilor celor mai diferite. Ţin să remarc - în cadrul acestui ciclu de concerte dedicate muzicii zilelor noastre - prezenţa unei lucrări care mă poziţionează într-o situaţie de anume confuzie privind definirea genului. Căci întrebarea este firească! Ne aflăm, oare, în zona muzical-dramatică a teatrului? ...cu personaje sonore ghidate de o anume regie, în baza unui anume scenariu? Polistilismul evidenţiat fără menajamente de Francesco Filidei – pe parcursul concertului muzicienilor sibieni – mă orientează pe această direcţie! 

Captivant spectacol al muzicii începutului de secol! Evocăm prospeţimea, spectacolul unor deschideri ale momentului, fiind însă puternic ancoraţi fără puţinţă de tăgadă, în mentalităţi ale secolului trecut. Au existat – nu trebuie uitat acest lucru - decenii pe parcursul cărora au fost create valori de autentică consistenţă spirituală-artistică. Referindu-mă la concertele Festivalului, am în vedere Ofrandele uitate de Olivier Messiaen, lucrare prezentată cu specială aplecare de Orchestra Natională a Frantei, condusă de Cristian Măcelaru, de asemenea Memorial de Anatol Vieru, pentru orchestră de cameră, creaţie admirabil oferită de Vladimir Jurowsky în compania Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii berlineze. In acelaşi context salutară a apărut iniţiativa ansamblului Profil, al Universităţii bucureştene de muzică, privind etalarea valorilor mai mult sau mai puţin recente ale muzicii româneşti, creaţii semnate de Ştefan Niculescu, Aurel Stroe, George Balint, de Adrian Iorgulescu, de Dan Dediu, de Diana Rotaru. Concertul a fost susţinut cu participarea muzicienilor noştri, clarinetistul Emil Vişenescu, violonista Diana Moş, violoncelistul Mircea Marian, pianista Adriana Maier, percuţionistul Sorin Rotaru, muzicieni ce probează o extinsă experienţă în promovarea creaţiei româneşti.

Materialul a apărut anterior în revista România Literară.