Excelenţa şcolii ruseşti
0
Lucrări de George Enescu, Ernest Chausson, Camille Saint-Saëns şi Serghei Rahmaninov se află în programul de miercuri de la Sala Palatului.
Articol realizat de : Daniela Caraman Fotea
George Enescu
Suita a III-a pentru orchestră, op. 27, „Săteasca“. „Enescu redă în muzica lui nu senzaţii evanescente, ci fragmente de viaţă sedimentate, adâncite, fragmente autobiografice comentate, nu în starea de spirit a copilului care le-a trăit, ci cu gravitatea, înţelepciunea, bogata experienţă de viaţă a omului matur, care le readuce în conştiinţă“. Observaţiile lui Ştefan Niculescu explică programatismul suitei.
Scrisă la o comandă a Orchestrei Filarmonice din New York, lucrarea a fost prezentată sub bagheta compozitorului în 1939. Este considerată cea mai complexă creaţie orchestrală din perioada post-Oedipe prin substanţialitate, trimiţând înşelător către aşteptări de sorginte folclorică. Are gingăşie, ghiduşii, vervă instrumentală, transpunere muzicală a nostalgiei sfâşietoare pricinuită de sentimentul copilăriei pierdute, vrajă învăluită în rezonanţă de recviem, gândire de esenţă melodică.
Revenirea din reverii este sugerată de dansurile rustice, cu ethos evident. Prin îngemănarea lor cu motive de siciliană ori ländler se „închide“ ferm drumul amintirilor. Suita este o capodoperă, greu de tălmăcit în varietatea ei informaţională, a mesajului propus meditaţiei.
Ernest Chausson
Ideea Poemului pentru vioară şi orchestră, op. 25, de Ernest Chausson, s-a născut la finele anului 1892; a fost desăvârşit abia în 1896, după renunţarea la schiţa unui poem simfonic cu titlul Cânt al dragostei victorioase, inspirat de o nuvelă a scriitorului rus Turgheniev, prieten al compozitorului. Lucrarea, în forma ei finală dedicată viorii, a devenit unul dintre cele mai originale opusuri din literatura instrumentului. Solistul primei audiţii a fost, în 1896, celebrul Eugène Ysaÿe.
În ciuda aerului improvizatoric, forma este solid articulată în manieră clasică, pe patru segmente: preludiu orchestral – Lento e misterioso – calm, dar de o gravitate aproape dureroasă. Secţiunea a doua – Animato – este agitată, neliniştită, cu o armonie bogată intens cromatizată. În secţiunea a treia se atinge un paroxism sonor, pentru ca secţiunea finală să readucă tema începutului, încheind lucrarea într-o atmosferă de coral, cu vioara solistă într-un rol de prim-plan.
Camille Saint-Saëns
Introducere şi Rondo Capriccioso, op. 28, de mică întindere, aproximativ 9 minute, datează din 1863: o operă de tinereţe, valorificând, însă, la perfecţie tehnica instrumentului concertant – vioara. Introducerea este o serenadă cu accente melancolice. Rondo-ul beneficiază de o cadenţă spectaculoasă, în care solistul îşi poate pune în valoare virtuozitatea.
Serghei Rahmaninov
Prima dintre cele trei simfonii ale compozitorului, concepută în 1895, Simfonia I în re minor, op. 13, a fost oferită publicului doi ani mai târziu, sub conducerea – pare-se nepotrivită – a lui A. Glazunov. Eşecul răsunător i-a produs tânărului Rahmaninov (în vârstă de numai 24 de ani) o puternică depresie, soldată cu trei ani de tăcere componistică. El şi-a distrus de altfel manuscrisul, reconstituirea fiind posibilă însă pe baza materialului de orchestră.
Partea I începe cu o introducere sumbră, care prezintă cele două teme ciclice ale lucrării, un grupetto şi un fragment din cântarea gregoriană Dies Irae. Aceasta va genera de altfel şi tema principală a Allegro-ului. Influenţele ceaikovskiene se fac simţite în melodică şi armonii. Cea de-a doua temă – Moderato – evidenţiază structuri preluate din muzica ţigănească (secundele mărite). Orchestra dezvoltă fortissime grandioase.
Partea a II-a, cu caracter de scherzo, readuce, într-o atmosferă fantastică, cele două elemente ciclice pe lângă o temă proprie. Spre final, intervenţii de vioară solo aduc din nou în prim-plan inflexiuni ale muzicii gitane.
Partea a III-a, încărcată de lirism, este mişcarea lentă a Simfoniei. Pe lângă tema proprie se manifestă şi primul element ciclic în formă de grupetto.
Finalul e iniţiat de grupetto-ul ciclic urmat, la alămuri, de o temă bazată pe Dies Irae. Momentele de violenţă alternează cu momente de acalmie, revin şi elemente din părţile anterioare. O lovitură de tam-tam anunţă secţiunea finală, Coda, în care domină gru-petto-ul repetat ostinato.
Lucrarea are o incontestabilă forţă dramatică, desfăşurată sub influenţa evidentă a ultimelor simfonii ceaikovskiene. Poartă mesajul spaimei terifiante sub ameninţarea fatalităţii. ;
Se încarcă comentariile...
