Anja Harteros aplaudată de Richard Strauss

Când, în iarnă, am văzut programul de anul acesta al Festivalului Enescu, am crezut că visez. Anja Harteros va cânta la Bucureşti. Şi nu orice: Ultimele patru lieduri de Strauss. Un mare recul, imediat după aflarea veştii: se va cânta la Sala Palatului. Cum, muzica asta atât de rafinată şi de intimă să fie expusă într-un spaţiu aproape deschis, prin vastitatea lui?

Articol publicat pe blogul Despre Opera

În Sâmbăta lui Richard Strauss, 5 Septembrie 2015, ora 19.30, la Sala Mare a Palatului

Staatskapelle Dresden, Dirijor: Christian Thielemann
Anja Harteros
Strauss – „Letzte Lieder” „Frühling” – „September” – „Beim Schlafengehen” – „Im Abendrot” – „Malven” (Orchesterfassung von Wolfgang Rihm), Auftragswerk der Osterfestspiele Salzburg und der Sächsischen Staatskapelle Dresden
Strauss – „Eine Alpensinfonie” op. 64

Neîncrezător şi temător, am fost la repetiţii, ca să mă asigur că nu e o greşeală. Ca atunci când te ciupeşti de mână, să verifici dacă visezi sau nu. Dar asta este o altă poveste, pe care o veţi citi în altă parte, curând. Aici vom vorbi despre concert.

Să mai spun încă o dată povestea? Mulţi o ştiu prea bine, dar aseară au fost încă vreo câteva mii în sală care n-au aflat-o încă. E pentru aceştia din urmă.

Richard Strauss a fost un mare compozitor. De operă în primul rând. A avut o slăbiciune pentru vocea de soprană, pentru care a compus multe roluri extraordinare. Sopranele i-au răsplătit această iubire, cântând memorabil, făcând istorie cu operele lui. În lunga listă a acestora, două românce, azi destul de uitate, pentru că l-au trădat pe Verdi pentru acest rafinat Don Juan muzical care a fost Richard Strauss: Viorica Ursuleac şi Maria Cebotari. Acesta ar fi, nedrept de scurt exprimat, contextul. Strauss, un compozitor de succes încă din timpul vieţii, fără nici o dificultate materială, decide să rămână în Germania în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Era prea bătrân ca să lupte direct, a sperat că va putea schimba ceva prin decenţă. N-a reuşit. Pentru a-şi proteja nora, evreică de origine, a acceptat decoraţii şi medalii. Herman Hesse, scriitorul, care locuia vis-à-vis de el, nu-l mai saluta. La sfârşitul războiului, dar şi la capătul vieţii sale, în ruina generalizată, compozitorul se trezeşte falit. O mână întinsă vine de la Maria Jeritza, soprana cea mai frumoasă a perioadei interbelice, de a cărei voce Strauss era iremediabil îndrăgostit. Ultima compoziţie este un ciclu de lieduri, patru la număr, despre moarte şi despre acceptarea ei. I le-a înmânat lui Kirsten Flagstad, cu rugămintea să găsească un dirijor bun cu care să le cânte împreună. Flagstad l-a ales pe cel mai mare: Wilhelm Furtwängler. Premiera mondială, postumă, covârşită de regrete şi de emoţii, s-a păstrat, înregistrată de postul de radio. Apoi, în anii care au urmat, au fost înregistrate vreo sută de discuri, toate sopranele au vrut să le cânte şi să poată simţi şi ele acea mângâiere din notele lor. O discografie pletorică, aproape necunoscută în România, unde recent dispărutul Dan Iordăchescu era cam singurul promotor al acestui gen muzical. În 1982, printre hârtiile care s-au găsit după moartea Mariei Jeritza, s-a descoperit un manuscris, cu un al cincilea cântec, Malven, cu dedicaţia: „Iubitei mele Maria, un ultim trandafir”. Un anonim a cumpărat manuscrisul la licitaţia cu obiectele sopranei, cu 60.500 de dolari. Zubin Mehta este cel care a reuşit să obţină dreptul de autor pentru a prezenta Malven, în premieră mondială, în 1985. Soprana care a avut onoarea să cânte acest lied pentru prima dată în public a fost Dame Kiri Te Kanawa.

Mă ciupesc de mână şi mă trezesc din aceste rememorări, în Sala Palatului. Tocmai se termină Frühling. Ar trebui să urmeze September, dar sunt alte acorduri, vesele, progresia dramatică a întregului ciclu de lieduri e întreruptă din cursul obişnuit, al căii bătătorite de tradiţie. E o prelungire a primăverii, ca şi cum Strauss ar încerca să mai rămână puţin cu noi, aşa cum îl ştim, zâmbitor, relaxat. Anja Harteros se luminează la faţă. Acutele curg cu nonşalanţă. E un lied neruşinat de frumos. Impudic. Apoi tonul se schimbă, devenind tot mai melancolic. E un exerciţiu muzical de aducere aminte. Îţi aminteşti, Maria Jeritza? Erai o nalbă, delicată şi foarte frumoasă. Da, Malven înseamnă nalbe, nu v-aţi prins? Iar acesta este al cincilea lied, o perlă pierdută dintr-un pandantiv.

September. Harteros evită să impresioneze prin volumul vocii. E o decenţă în interpretarea ei, în ton cu semnificaţia muzicii. Nu splendoarea vocii contează, ci intelectualitatea. Colorează la infinit, fiecare silabă e poveste în sine. Sunetul de corn de la final străluceşte ca un soare scufundat după linia orizontului. Începe mare călătorie, fără întoarcere. Thielemann o învăluie cu privirea pe soprană şi dirijează de parcă ar vrea să o facă să plutească deasupra scenei.

Beim Schlafengehen începe imediat. Cvartetul de corzi cântă fuga de la început, fiecare partidă, pe rând, plonjează în substanţa acestui lied, iar Harteros îi urmează. E perfectă. A înregistrat de două ori deja acest ciclu de lieduri. La repetiţii, cavalerul Thielemann a oprit-o după solo-ul de vioară, pentru a trece mai departe la Im Abendrot. Acum pot asculta ceea ce cu o oră mai devreme încercam să ghicesc. Vioara e ca un generic de film bun, e Casablanca. O pauză după prima silabă din versul care îi urmează, (Und die Seele) apoi vocea se duce în sus, odată cu crescendo-ul orchestrei, crescând odată cu aceasta, e tot mai puternică, timbrul se întunecă, acum pluteşte de la o înălţime ameţitoare, survolând curenţii orchestrali de sub ea. Ah! Modulaţia pe cuvântul freien! Vocea mângâie legato-ul cu o tandreţe aproape de abandon. S-a terminat şi al treilea cântec. Mai e atât de puţin...

Preludiul orchestral de la Im Abendrot e direct, în vizunea lui Thielemann. Un tempo moderat creează un soare roşu, imens. Soprana atacă în acelaşi mod partitura, fără grabă, în volute calme. Acum sunt ciocârliile, interminabile, parcă ar fi mai multe decât se aud de obicei. O weiter, stiller Friede! aproape în şoaptă, un ultim salt, Abendrot, apoi imersiunea ultimelor măsuri, dezintegrate. E chiar moartea, ca o femeie frumoasă. Harteros se emoţionează în tăcere, pe citatul din Moarte şi transfigurare, ciocârliile îşi iau zborul pentru ultima oară. Linişte.

Un domn cu părul alb, îmbrăcat într-un costum elegant, aplaudă, lângă uşa de intrare din stânga scenei. Pentru o clipă am crezut că e Richard Strauss, venit pe furiş la Bucureşti, tocmai aici, ca să asculte Malven. Nu e Strauss, e Ioan Holender, omagiind o mare cântăreaţă de operă, iubind-o. Ca Strauss.

Nu pot scrie despre Simfonia Alpilor. A fost, bineînţeles, extraordinară, dar şi o punere la punct a părerilor critice exprimate cam gratuit despre prestaţia saxonilor din prima zi. O lucrare amplă, în care valoarea lui Thielemann şi a unei dintre celei mai vechi orchestre din lume (Staatskapelle Dresden e fondată în 1548) s-a văzut la fel de bine ca întreaga ascensiune a muzicii Alpilor, de la poalele întunecate ale pădurilor, până la strălucirea soarelui din vârful muntelui.