Primul eveniment de acest gen l-a reprezentat decizia oficială a Guvernului Ungariei de a interzice diplomaţilor săi să participe la recepţiile sau evenimentele organizate de Ziua Naţională a României, oriunde s-ar fi desfăşurat ele în lume, caz fără precedent în relaţiile dintre state aliate membre NATO şi UE. Desigur, este limpede că s-a dorit să se spună cum vor arăta lucrurile în anul viitor care, pentru noi, este cel al bucuriei aniversării Marii Uniri, iar pentru ei al doliului Centenarului Trianonului. Iar acest doliu îl afişează din ce în ce mai deschis, ostentativ chiar. Oare ca preludiu la ce? La Ungaria Mare? Dacă despre asta este vorba, atunci ai noştri ar trebui să reaminetască principiile conţinute în Acordurile de la Helsinki privind recunoaşterea şi respectarea frontierelor precum şi angajamentele luate în acelaşi sens odată cu intrarea în UE şi NATO, atunci când a fost acceptată condiţia esenţială a lipsei de conflicte teritoriale cu vecinii, cu atât mai puţin revendicări teritoriale.

Acest episod în care s-a dorit umilirea publică a României nu a avut parte de răspunsul meritat (răspunsul în oglindă că vom proceda la fel la primul lor mare eveniment oficial), în buna noastră tradiţie de a nu pune paie peste foc, de a lăsa să treacă furtuna, de a nu ne grăbi deoarece sigur nu dau turcii sau/şi conştienţi istoric de valabilitatea proverbului "capul plecat, sabia nu-l taie". Şi, în orice caz, profund complexaţi de faptul că era gata-gata să cădem, mânaţi de propriul entuziasm şi lipsiţi de informaţii strategice relevante, în plasa tentaţiei de face parte din Grupul de la Vişegrad. Poate ne lămurim acum care era valoarea reală a invitaţiei pe care Prim Ministrul Viktor Orban o făcea, cu zâmbetul pe buze, Excelenţei Sale domnului Preşedinte Liviu Dragnea pe care-l asigura că ţara sa ţine poarta deschisă României în G4...Vom fi învâţat ceva? Nu sunt foarte sigur pentru că, dacă era aşa, ar fi existat o reacţie oficială la decizia Ungariei. N-am zis nimic, nu zicem nimic, nu vom zice nimic.

Al doilea eveniment, iarăşi cu o simbolistică negativă imposibil de negat, este incendirea voluntară a căminului din Germania unde erau cazaţi muncitori români şi moldoveni. Singurul care a reacţionat rapid a fost Preşedintele României, Guvernul mulţumindu-se să se preocupe de aspectele consulare ale problemei, raportând starea de sănătate a victimelor unui act criminal deliberat. Sigur, ne putem opri aici. Dar, în opinia mea, ar fi o altă greşeală căci evenimentul respectiv trebuie legat de acţiunea subterană continuă şi cu efecte certe ale propagandei care motivează acţiunile extremei drepte. Ori, din nefericire, ea s-a concentrat de mult timp, ca obiectiv predilect, asupra presupusei şi niciodată dovedite nocivităţi a românilor, vinovaţi de a invada şi ocupa pieţele de muncă din diverse ţări occidentale, mai ales în sectoare prioritare cum ar fi cel al construcţiilor. Poate ar trebui să ne amintim că cea mai intensă propagandă de acest gen a fost făcută de extremiştii din Marea Britanie înaintea referendumului ce a dus la BREXIT. Şi a fost una intensă, dură, plină de toate murdăriile posibile. A revenit ca temă de campanie şi în Franţa, în discursul celor din partidul doamnei Le Pen. S-a auzit în Olanda, exact pe aceleaşi coordonate. Avem o jenă profundă în a răspunde, în a ne promova activ un punct de vedere argumentat şi, mai ales, de a semnala primejdia exinderii acestor mesaje de tip xenofob şi rasist în Europa de acum, supusă din plin tentaţiei tuturor tipurilor de extremism.

Poate există însă o explicaţie.

Oare faptul că reacţionăm la şirul succesiv de palme şi şuturi în fund pe care le primim de ani şi ani de zile, chiar înainte de intrarea în UE şi NATO, nu se datorează, pe fond, profundei şi organicei dezbinări a clasei noastre politice, a urilor şi intoleranţelor interne care fac ca asemenea evenimente negative să fie receptate ca o posibilă cale de instrumentalizare internă, tocmai pentru a demonstra la momentul potrivit superioritate unor şi incapacitatea altora?

Nu se reacţionează în bloc din mândrie, orgoliu şi demnitate naţională tocmai pentru că asta ar presupune gestul imposibil ca întreaga clasă politică să-şi depăşească bătăliile interne pentru a purta o luptă externă în favoarea unui interes superior, cel al României. Teoretic, s-ar putea. Practic este imposibil din moment ce s-a dovedit că oamenii care ne conduc nu pot să stea în acelaşi loc, la aceea şi tribună, nici măcar de Ziua Naţională. Semnal că putem fi atacaţi în toată liniştea căci, dacă unul zice ceva, ceilalţi urmează să tacă deoarece, nu-i aşa, nu-şi pot cauţiona duşmanul politic.

Mai mult chiar, ne-am specializat în disciplina externalizării problemelor interne, oferind astfel neprietenilor noştri toate armele de care n-au visat niciodată să dispună venind din sursă românească, fiind astfel argumente greu de contestat şi cu efecte cu atât mai dureroase. Iată, spre exemplu, tot înainte de Ziua Naţională, europarlamentarul român Cristian Preda cerea, la Bruxelles, adoptarea celei mai grave sancţiuni din arsenalul UE, adică ridicarea dreptului de vot al României în Consiliul European. Gest foarte grav. Pentru noi iarăşi ceva absolut obişnuit în termenii politicii de pe Dâmboviţa eternă, dar complet atipic în jocurile instituţionale europene unde, după ştiinţa mea, nu s-a mai văzut un reprezentat naţional susţinând scoaterea ţării sale din sistemul decizional al UE. Momentul este însă bine ales: vine doar la câteva zile după ce Parlamentul European a votat Rezoluţia privind Polonia, ultimul pas înaintea acelui tip de sancţiune pe care alesul nostru şi-l doreşte şi pentru ţara sa.

Zeci de mii de oameni au ieşit în stradă şi aşteaptă un ajutor de la Bruxelles. Mă tem că doar o reacţie dură mai poate rezolva ceva. Personal, cred că ar fi oportună activarea articolului 7 al Tratatului şi suspendarea dreptului de vot al reprezentanţilor Guvernului român în Consiliu Dreptul de vot este pierdut în Consiliul UE acolo unde participă membrii din Guvern (...) Nu cred că Guvernul trebuie să se pronunţe în chestiuni legate de întreaga Europă (...) este o măsură de protecţie. Sper că un asemenea semnal să îl aducă la sentimente mai bune. Asta ar trebui să îi pună pe gânduri pentru că peste un an şi o lună noi înşine va trebui sa prezidăm acest Consiliu.

Cristian Preda, europarlamentar

Problema este că, în toate aceste ocazii, reacţiile noastre sunt minimale sau chiar lipsesc cu desăvârşire. Şi nu numai cele politice mă interesează. Ce mi se pare de neînţeles este liniştea sufletească, foarte aproape de resemnare existenţială, cu care opinia publică primeşte aceste veşti. Pare că oamenilor puţin le pasă, că le este indiferent orice în afară de de supravieţuirea zilnică, adânciţi în spaimele legate de incertitudinile începutului lui 2018. Poate nu e bine. Sau, dimpotrivă, chiar nu ştiu, această blazare totală chiar să fie soluţia excelentă pentru ca toate cele să treacă peste noi precum apa peste penele gâştii, conştienţi fiind de valoarea proverbului "la barza chioară, îi face Dumnezeu cuib". 

Între timp, de ce să ne facem atâta sânge rău?