România, te-aş iubi, dar nu ştiu vorba. Vorba aia...

„Totuşi, dragostea de patrie se aseamănă mai degrabă cu cea de mamă, de tată, de fiu sau fiică, de soră sau de frate. Pe ei îi luăm aşa cum sunt, «cum ni i-a dat Dumnezeu», chiar şi fără să fie aşa cum i-am vrea.”

Din dragoste pentru România să lăsăm deoparte patriotismul, cu atât mai mult naţionalismul şi să ne iubim ţara aşa cum ne-am iubi o rudă foarte apropiată. Să o iubim în fiecare zi, cu respect, sinceritate şi dedicaţie, nu doar astăzi, aşa cum o vrea legea.

Este făţarnic să faci declaraţii de amor ţării natale în ziua de 1 Decembrie, iar deja pe 2 decembrie să continui să îţi baţi joc de ea, aşa cum ai făcut-o până pe 30 noimebrie - cu toată dragostea, fireşte! Iubeşte-o în fiecare zi la fel de tare, aşa cum pretinzi că o faci de 1  Decembrie, şi cum nu o faci într-adevăr! Şi iubeşte-o cu adevărat, aşa cum e ea, aşa cum o plămădeşte zilnic istoria, dintotdeauna şi pentru totdeauna. Fără fals patriotism şi fără naţionalism! Într-o societate modernă amândouă sunt doar frecţii aplicate unui picior de lemn, nicidecum vreo dovadă de iubire. Romain Gary scria:

Patriotismul e dragostea pentru semenii săi; Naţionalismul e ură faţă de ceilalţi

Iar învăţatul britanic Samuel Johnson constatase deja în secolul al XVIII –lea că

patriotismul e ultimul refugiu al lichelelor.

Diferenţa dintre un patriotism fals şi unul veritabil e cuprinsă probabil în definiţia şi interpretarea noţiunii de „semen”. În viaţa de zi cu zi „semenul” s-ar traduce prin „cel care este cu mine”, prin urmare e valabil şi ceea ce, din păcate, experimentăm zilnic în România: „cine nu e cu mine, e împotriva mea”.  Deci să fim atenţi când vorbim despre iubire de ţară, de semeni, de neam şi de sentimente patriotice sau naţionaliste. Singurul act de patriotism acceptabil astăzi ar fi solidaritatea socială. Probabil, dacă toată lumea ar fi sinceră, mulţi ar trebui să spună:

România, te-aş iubi, dar nu ştiu vorba. Nu vorba aia: «cine nu-i cu mine, e împotriva mea»! 

Mai toţi iubim doar ceea ce ne convine şi nicidecum ţara asta, aşa cum este ea, populată de oameni diferiţi, de gusturi, neamuri şi obiceiuri diferite. O realitate românească este şi faptul că fiecare nu place pe cineva sau ceva. Unul nu place ungurii, altul scunzii, unul mulatrii, altul verzii, unul comuniştii, altul homosexualii, unul săracii, altul ologii, unul proştii, altul musulmanii, unul deştepţii, altul moldovenii, unul sistemul politic, altul evreii, unul oltenii, altul democraţia, unul ţigani, altul…. şi aşa mai departe.

Dar mai toţi ne ţinem de buni şi toleranţi, de deschişi şi primitori, uităm într-o clipită de criteriile iubirii noastre selective. Mai toţi vrem să fim bine văzuţi, acasă şi în lumea mare, să avem cea mai mare şi prosperă moşie, să conducem cea mai tare maşină şi să avem parte, de-o fi cazul, de cele mai costisitoare tratamente medicale. Pe mai nimeni nu interesează câtă pădure se taie ca să ne ridicăm vila, că sugrumăm natura, conducându-ne bolidul, că egoismul nostru întreţine nedreptatea socială, care toacă banii celor avuţi,  dar şi ultimul sfanţ din buzunarul neajutoratului, că sărăcim ţara ca să ne îmbogăţim doar pe noi înşine.

Dar iubirea de ţară e mare, mai ales când se flutură tricolorul de 1 Decembrie! Ce e, însă, această „iubire de ţară”?  Dacă ar fi iubire adevărată, nu am trata ţara aşa cum o facem cu un om pe care-l iubim şi de care ne legăm destinul sau de care suntem legaţi prin sânge?

În general, cu dragostea asta abstractă de patrie e ca-n viaţă: e uşor să te desparţi de un om care zilnic îţi face rău şi te asigură că te urăşte, că te detestă, aşa ca femeia de bărbatul care o bate şi o înjură şi îi spune că n-o place şi n-o iubeşte sau copilul de părintele care-l maltratează.

Greu e, însă, să te despărţi de cel care îşi bate joc de tine, iar mai apoi îşi cere iertare şi te asigură că în adâncurile lui te iubeşte. 

Aceştia din urmă sunt mulţi în România şi urlă în gura mare că ar iubi-o, fluturându-i tricolorul. Sunt mulţi… Mă abţin să-l citez aici pe Lăpuşneanu; amintesc doar de proverbul: „fereşte-mă Doamne de prieteni că de duşmani mă feresc singur”. 

Totuşi, dragostea de  ţara natală se aseamănă mai degrabă cu cea de mamă, de tată, de fiu sau fiică, de soră sau de frate. Pe ei îi luăm aşa cum sunt, „cum ni i-a dat Dumnezeu”, chiar şi fără să fie aşa cum i-am vrea.  Deşi la români şi cu aceasta e complicat, ţinând cont de creaţiile injurioase vizând mama atunci când ne cuprinde furia.

Totuşi, pe mamă, pe frate şi toate celelalte suflete care-mi curg prin artere îi iubesc 364 de zile pe an, iar o zi îi evit, poate îi judec şi îi înjur. Tocmai de aceea eu îmi doresc (cu toată dragostea, fireşte!) ca toţi cei care sărbătoresc ziua de 1 Decembrie de parcă ar fi a lor proprie, părând să iubească astăzi România mai mult decât orice altceva pe lume, să înceapă să o iubească în toate celelalte zile ale anului, şi fără să fluture tricolorul, ba chiar mai mult, decât pretind că o fac astăzi. Să o trateze cu respect, nu cu egoism, în spirit critic constructiv, să o păstreze curată şi primitoare, iar o zi din an, de-or avea nevoie, să-i întoarcă spatele.

Eu sărbătoresc pe 1 decembrie, în măsură în care se poate numi sărbătoare, Ziua Mondială de Combatere a SIDA. Şi mă gândesc la alţii, a căror "patrie" e în ceruri, acolo unde ne vom întâlni cu toţii într-o bună zi, unde nu există tricoloruri, nici patrioţi, nici maşini, nici case mari, nici duşmani, nici unguri, nici evrei, nici ţigani, nici români, nici catolici sau ortodocşi, nici om de rând, nici de „nerând”, unde toţi suntem la fel, nici semeni, nici nesemeni, la fel! Vorba aia: cine nu se aseamănă, tot se adună … cândva!