Onoarea pierdută a generalului Oprea

Încolţit din toate părţile de acuzaţii din ce în ce mai serioase, numărul şi gravitatea lor demonstrându-i nu doar impostura politică şi universitară, ci şi imensa-i imoralitate, generalul Gabriel Oprea a decis joi să demisioneze din fruntea UNPR.

A făcut-o după ce a încercat să mai salveze ceea ce credea că poate fi salvat. A făcut-o după ce s-a prezentat la DNA însoţit de o sumedenie de bodyguarzi, a făcut-o după ce cu acele ocazii s-a comportat asemenea cuiva care a făcut parte din înalta ierarhie a unei foste Republici a coloneilor de puţină vreme revenită la democraţie în urma unui act de voinţă populară.  

Dl. Gabriel Oprea a demisionat fără a-şi recunoaşte nici cea mai mică vinovăţie, fără a fi fost încercat de cel mai mic regret pentru incalificabilele-i fapte. A făcut-o teatral, prost, adoptând figura unui martir convins că i se face o mare nedreptate, că acum se sacrifică, dar că foarte curând justiţia îl va înnălbi, viaţa îl va repune în drepturi, iar posteritatea îl va canoniza. 

A făcut-o desemnând-şi un succesor imediat şi tranzitoriu în persoana lui Neculai Onţanu. La rându-i general de operetă cu stele obţinute pentru merite militare necunoscute şi posesor al unui titlu de doctor agonisit în condiţii la fel de neclare. La punerea temeliei căruia el însuşi, adică generalul Gabriel Oprea, a avut o consistentă şi discutabilă contribuţie. Neobservând, făcându-se că nu observă, închizând ochii sau fiind pur şi simplu incapabil să observe că teza d-lui Onţanu prezintă numeroase indicii că nu ar fi una chiar foarte ok prin raportare la cerinţele şi rigorile academice. Care în ceea ce priveşte normele de redactare, de citare, de indicare a surselor şi referinţelor, a bibliografiei au fost întotdeauna aceleaşi. Nu au fost defel altele, nicidecum mai laxe acum cinci, acum zece sau acum cincisprezece ani, aşa cum pretind în chip mincinos mai toţi cei prinşi cu mâţa-n sac. Care rămân astfel deoarece nimeni nu le face nimic fiindcă Ministerul Educaţiei însuşi şi succesivii săi titulari nu vor să li se facă nimic.

Dl Gabriel Oprea a demisionat de la şefia UNPR desemnându-şi şi un succesor mai îndepărtat în persoana d-lui Valeriu Steriu socotit a fi de mai bună calitate. Domnului Steriu revenindu-i, pare-se, misiunea de negocia viitorul electoral şi post-electoral al partidului după ce mâna forte a generalului Onţanu îl va salva de la disoluţie şi dezintegrare. După ce acelaşi general Onţanu va încerca să oprească posibila hemoragie a cadrelor, după ce se va face până şi imposibilul pentru ca UNPR-ul să nu repete soarta Partidului Poporului al lui Dan Diaconescu. Ai cărui parlamentari aleşi în anul 2012 şi-au găsit refugiul la pieptul încărcat de tinichele al lui Gabriel Oprea.

Imediat după ce s-a făcut anunţul demisiei, feluriţi analişti s-au dat de ceasul morţii spre a-i descâlci cauzele.

Atât de vocalul şi omniscientul analist militar şi spălător de cadavre politice voiculesciene şi nevoculesciene, nu a ratat ocazia de a mai poza o dată în jurnalist super-informat, aruncând pe piaţă informaţia că ştia demult, că fusese avertizat şi informat cu luni în urmă că generalului Oprea i se pregăteşte ceva. Ceva rău, ceva en gros şi în cascadă. O ştia imediat, chiar a doua zi după tragica moarte a tânărului poliţist Bogdan Gigină. Căzut într-o misiune inutilă comandată de grandomania abuzivă a fostului vicepremier şi ministru de Interne. Eternul scenarist Ion Cristoiu şi-a dat şi el cu părerea. Demisia lui Gabriel Oprea ar avea rostul, în opinia d-lui Cristoiu, de a-i face loc la conducere d-lui Valeriu Steriu a cărui menire va fi aceea de a pregăti UNPR pentru condiţia de formaţiune politică cât de cât frecventabilă, cât de cât onorabilă. Aşa încât o eventuală alianţă post-electorală de natură să îi permită PNL-ului să-şi vadă împlinită pofta de a se vedea în fruntea bucatelor, iar preşedintelui Klaus Iohannis să aibă, în fine, guvernul său, să nu semene din cale afară cu cea a recursului la o similară „soluţie imorală” asemenea celei la care a apelat în 2005 predecesorul lui, dl. Traian Băsescu. Sunt convins că mi-au scăpat vorbele „simţite” rostite „cu toată dragostea” de Bogdan Chirieac. Nu se putea ca respectivul să nu îl omagieze la vremea eclipsei pe cel pe care îl omagiază cu maximă frenezie încă din vară şi la Antene, şi la România tv, şi pe dcnews. Nu se putea şi pace! Era pur şi simplu împotriva firii. Împotriva firii şi a felului de a fi ale d-lui Chirieac.

Interesant e că nimeni, nici măcar un singur analist, un singur comentator al demisiei d-lui Gabriel Oprea nu rosteşte cuvântul magic- onoare. Nimeni nu crede că generalul Oprea ar fi demisionat fiindcă aşa i-ar fi impus-o onoarea.

Poate fiindcă nici un comentator nu crede că dl. Oprea ar avea în dotare aşa ceva. Sau poate fiindcă dacă despre onoare ar fi fost vorba, Gabriel Oprea nu s-ar fi limitat doar să demisioneze, lăsând implicit liberă calea întoarcerii, ci şi-ar fi anunţat pur şi simplu retragerea din viaţa politică. Poate că şi din cea publică. O viaţă publică pe care a infestat-o îndeajuns cu lăbărţata prezenţă a domniei-sale.