O decizie istorică

În tumultul campaniei electorale a fost trecută cu vederea o decizie pe cât de neaşteptată, dată fiind durata de timp, pe atât de importantă: reluarea proceselor privind crimele comunismului.

La data de 5 noiembrie 2014, Procurorul General al României a emis o Ordonanţă prin care se infirmă soluţiile de neîncepere a urmăririi penale (NUP) în cazul Gheorghe Ursu. Este victoria lui Andrei Ursu, fiul dizidentului, care la capătul unei greve a foamei a primit această decizie şi ca pe o răsplată pentru îndelungata sa luptă pentru dreptate. Parcursul lui Andrei Ursu este reprezentativ pentru felul în care se schimbă sistemele, mentalităţile şi practicile, pentru cum se trece de la teorie la practică, de la totalitarism la democraţie. Pe scurt: un exemplu de manual.

Efectele Ordonanţei, între timp confirmată, la 12 noiembrie 2014, de către judecătorul de cameră preliminară de la Curtea Militară de Apel Bucureşti, depăşesc cadrele unui caz particular. Se prevede reluarea cercetărilor, cu „semnificaţia redeschiderii procesului penal”, în dosarele 1304/P/2008 şi 1043/P/2010, cunoscute sub numele generic „Procesul Comunismului”. Aşadar, toate dosarele deschise şi închise până acum în aceste speţe, inclusiv cele înaintate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), vor fi redeschise.

Ceea ce urmează va fi deopotrivă de provocator şi, la limită, absurd. O parte dintre cei care au depus plângeri şi dintre cei care au fost acuzaţi nu mai sunt printre noi. Practica juridică de la noi se află în faţa unei misiuni pe care, dacă lucrurile ar fi mers normal, ar fi fost cazul să şi-o asume imediat după 1990. Ce facem în situaţiile în care biologia a luat-o înaintea Justiţiei? Iată, cea mai recentă plângere penală a IICCMER, din 8 iulie 2014, legată de Constantin Istrate, s-a “rezolvat” de la sine, acesta murind la câteva luni de la sesizarea Parchetului. Nu ne găsim cumva în situaţia de a nu mai avea un proces al comunismului din lipsă de părţi? Rămâne cazul Vişinescu primul şi ultimul?

La aceste întrebări trebuie să răspundă juriştii. Pentru cei care lucrează în domeniul investigării crimelor comunismului, precum experţii de la IICCMER, pasul înainte nu este unul mai puţin istoric. Şi motivant, pentru că munca lor ar putea chiar conta. Sigur, mai sunt de depăşit alte obstacole: ritmul lent al transferului de documente între instituţii, accesul deosebit de limitat la arhivele Justiţiei şi ale Armatei etc. Şi totuşi. Cum ne arată şi Andrei Ursu, lupta trebuie dusă cu tenacitate mai departe. Cu atât mai mult cu cât miza ei rezidă în devoalarea unui întreg capitol de istorie în care demnitatea omului a fost călcată în picioare.