Mărturia unei românce ce a votat la Londra despre „cozile umilinţei şi ale înverşunării“

Români aşteptând la coadă la o sectie de votare din  Londra

Deşi au trecut două zile de la desfăşurarea turului doi al alegerilor prezidenţiale din România, continuă mărturile românilor din diaspora care au fost nevoiţi să stea ore în şir la coadă pentru a putea vota. Este şi cazul Ioanei Hyde, avocat de profesie, stabilită de cinci ani la Londra.

Era 4:45 dimineaţa când mi-a sunat ceasul duminică. Departe de a fi supărată de trezirea matinală, am sărit din pat cu un elan pe care nu cred să-l mai fi simţit la acea ora a dimineţii. N-am mâncat, n-am băut nimic, am sărit pur şi simplu în maşină şi am pornit către centrul de votare din Wembley, Londra, la Brent Civic Centre. 

În maşină deja aveam împachetate un scaun pliant pentru a putea sta la coadă întreaga zi şi un rucsac cu materiale de citit, baterie reîncărcabilă pentru telefon şi ceva de ciugulit. Am ajuns la coadă la 6:15 dimineaţa, când deja erau vreo 100 de persoane în faţa mea, unii veniţi din seara precedentă pentru a fi siguri că vor reuşi să voteze. Am parcurs cei 10 metri care mă despărţeau de intrarea în clădire în 3 ore şi mă consider printre cei norocoşi. 

Când am ieşit de la vot, erau de mii de oameni la o coada care şerpuia în jurul unei cladiri de dimensiunea unui stadion şi, când nu mai se putea încercui clădirea, coada se îndoia înapoi de unde a venit, formând un al doilea rând de oameni care toţi aşteptau, civilizat şi cu răbdare, să îşi exprime opţiunea politică.

Uitându-mă în jurul meu la coada interminabilă, nu am putut să nu fac comparaţia cu cozile ceauşiste din copilăria mea. Cozile de odinioară nu erau atât despre foame şi sărăcie (deşi ambele existau din plin), ci despre umilinţă. Umilinţa prin care ţi se comunică faptul că timpul tău nu e important, că tu nu eşti important, că guvernului nu îi pasă dacă tu stai în frig şi în ploaie ore în şir, dar mai ales umilinţa de a fi complet dependent de alţii pentru strictul necesar pentru supravieţuire. Dacă voiai să supravieţuieşti, trebuia să te umileşti. În loc să munceşti şi să îţi iei, trebuia să aştepţi şi să-ţi se dea. 

Oamenii erau transformaţi din subiect în obiect în propria lor viaţă, iar guvernul comunica acest lucru poporului la fiecare ocazie. 

Implementate sistematic, aceste practici erau menite să terfelească spiritul fiecăruia dintre noi. Să fim biciuţi mental, să nu mai avem nici măcar posibilitatea imaginării unui protest, să nu mai avem gânduri neaprobate oficial, ci doar să implementăm, să facem ce ni se spune, şi să funcţionăm ca un şurub bine uns în mecanismul dictatorial al guvernului.

Ce a ignorant însă Ceauşescu, şi ce au uitat organizatorii alegerilor, e că românii sunt îngrozitor de încăpăţânaţi şi îndârjiţi. E drept că românul suferă multe nedreptăţi şi, chiar dacă nu le suferă tăcut, mentalitatea încă persistenţa că “de ce să te zbaţi să faci ceva, că şi aşa nu se schimbă nimic în ţara asta” face status-quo-ul uşor de menţinut, o situaţie ideală pentru cei de la putere care care îşi doresc o turmă cât mai docilă în timp ce ei fură şi îşi promovează rudele în înalte funcţii guvernamentale. 

Iată însă că există o limită a răbdarii noastre! Furia perspectivei de a ni se fura votul a dat în clocot şi apoi a explodat, iar românii şi-au amintit că mai ştiu foarte bine să stea la cozi în ploaie şi în frig. Şi că alegerea pe care o avem este de a petrece o zi întreagă la coadă la vot, sau de a avea patru ani care ne îndreapta înapoi către o perioadă în care statul la cozi era un stil de viaţă. 

Ceea ce organizatorii votului au calculat greşit e că această coada la vot a diasporei de pe 16 noiembrie nu a fost doar o coadă a umilinţei. A fost înainte de toate o coadă a înverşunării; o coada a faptului că cei care s-au sacrificat pentru democraţie în Revoluţia de la ’89 mizează pe noi să continuăm lupta; o coada a curajului tinerilor de a arata că se poate totuşi schimba ceva în ţara asta şi că democraţia nu “ne e dată”, 

ci e ceva ce noi ne revendicăm şi apărăm; o coadă a faptului că fiecare individ contează şi că gesturile noastre, pe cât de mărunte precum a împărţi cafeaua adusă de acasă cu alţii la coadă, au un impact. Adunarea diasporei la coadă de vot nu a fost un “plan basist bine pus la punct” cum strigă Antenele.

Oamenii au venit la Londra, Paris, şi în alte locuri peste tot în lume încrâncenaţi să nu dea posibilitatea să li se fure votul şi dispuşi să petreacă întreaga noapte şi întreaga zi la coadă la vot dacă e necesar. Să arătăm că nu pot ei fura cât putem noi vota. Şi dacă doriţi să ne multumiţi în vreun fel pentru gestul mărunt făcut de noi în diaspora, e timpul să schimbăm fundaţia putredă a sistemului românesc, începând cu sistemul electoral.