Din cauze diverse, istoria se transformă uneori în saltimbanc. Ori de câte ori începe să salte (precum Leana cu Roosvelt, vorba unui cântecel deocheat din interbelic) munca desluşirii liniilor ei de forţă devine o întreprindere anevoioasa. Importantul începe să pară derizoriu, insignifiantul dobândeşte valenţe aparent cruciale.

În conformitate cu prejudecăţile generate de divizarea ideologică a lumii apusene s-au spus vrute şi nevrute despre întâlnirea Trump-Iohannis. Mai puţină inteligenţă s-a investit în delimitarea impactului geopolitic a unui tete-a-tete pe cât de important - şi  nu doar pentru români -, pe atât de inadecvat comentat. De care de pildă vest-europenii şi, îndeosebi germanii, abia dacă au luat cunoştinţă. Căci bomba vizitei ar fi explodat într-un Apus dominat de o presă parţial prostită de prejudecăţi în oarece surdină, dacă n-ar fi fost asumarea clară şi fără echivoc, în Grădina Trandafirilor, a articolului 5 a tratatului NATO, de către Trump, în replică la întrebarea nimerită a unei bune ziariste din România.

Previzibil, în „vechea Europă” i s-a dat rapid memorabilei declaraţii o tălmăcire anti-Trump. Căci, potrivit detractorilor săi, în săltăreţul preşedinte american nu s-ar putea avea încredere orice ar zice. Altfel, s-ar fi manifestat cu privire la acelaşi articol 5 la Bruxelles, la summitul NATO, la fel precum la Casa Albă. Ceea ce echivalează cu refuzul insuficient argumentat de a i se admite preşedintelui american capacitatea de a învăţa şi de a se corecta.

Preşedintele român (vorbitor nativ de germană) şi-a reprezentat cât se poate de onorabil naţiunea, vorbind, cum s-a spus, „o engleză mai bună decât a lui Trump”.

Că, pentru români, întâlnirea la vârf a celor doi preşedinţi de state NATO poate fi calificată drept epocală e lesne de stabilit. Nicicând un şef de stat român nu s-a bucurat de o atenţie şi de-o curtoazie comparabile din partea liderului singurei superputeri. În ce-l priveşte, preşedintele român (vorbitor nativ de germană) şi-a reprezentat cât se poate de onorabil naţiunea, vorbind, cum s-a spus, „o engleză mai bună decât a lui Trump”. Ceea ce, să recunoaştem, nu e de colo într-o ţară obişnuită cu dregători semianalfabeţi.

Vizita a prilejuit apoi notabile răsuflări de uşurare din partea tuturor prietenilor luptei anticorupţie. A iscat de asemenea suspine şi oftături grele, precum şi contorsionări interpretative ridicole (menite să răstălmăcească sensul combaterii corupţiei la nivel înalt) din partea demnitarilor penali şi infractori, Iohannis şi susţinătorii săi care au declanşat revoluţia luminii şi civilităţii, s-au văzut susţinuţi expresis verbis în eforturile salvgardării statului de drept românesc nu doar de preşedintele SUA, ci  şi de Comitetul Evreiesc American. Al cărui Forum nu s-a dat în lături să justifice premierea lui Iohannis în termeni extrem de jenanţi pentru Dragnea, Tăriceanu şi compania, când i-a decernat preşedintelui României distincţia „Lumina Naţiunilor”.

Totuşi ar fi greşit să ne scape unele din semnificaţiile geopolitice ale întâlnirii doar pentru că ne bucurăm nespus de triumful diplomatic al preşedintelui românilor, de competenţa lui în această instanţă şi, implicit, de succesul rar hărăzit unui popor, vitregit de decenii de conduceri inepte.

Or, tocmai de o „conducere ineptă” (dacă nu de-a dreptul ticăloasă şi trădătoare) e acuzată insistent, încă din campania electorală, echipa şefului statului american. Vituperează în contra lui nu doar partea leului din presa apuseană, ci şi politicieni importanţi de centru ori centru-stânga din vestul Europei. Unde, mai ales după hotărârea preşedintelui american de a denunţa Tratatul climatic de la Paris, Germania Angelei Merkel a demarat o acţiune fără precedent şi fără mari sorţi de izbândă, de izolare a lui Trump şi, implicit a superputerii americane în G-7, în G-20 şi în lume.

Trump are nevoie de parteneri externi şi, contrat de vest-europeni, le întinde o rară mână est-europenilor.

Adversităţii vest-europene parţial iraţionale faţă de un Trump cotat ca populist şi nevrednic de încredere, precum şi sentimentului românilor că nu-şi pot întemeia securitatea decât pe America, unica putere care nu le-a răpit vreodată teritorii, li se datorează bună parte din succesul românesc. Care este şi unul est-european, de vreme ce partea cândva comunizată a continentului, cea având toate motivele să ştie ce poate pielea unei Rusii restalinizate şi agresiv neo-imperiale, nu e pregătită să renunţe la prietenia şi parteneriatul strategic cu lumea nouă. Inutil de subliniat că aceasta izbândă s-ar vedea spulberată de materializarea visurilor stângii apusene. De-o eventuală debarcare sau izolare a preşedintelui american.

E clar ce dictează experienţele şi instinctele istorice. Trump are nevoie de parteneri externi şi, contrat de vest-europeni, le întinde o rară mână est-europenilor. În restul continentului bântuie în schimb ideea stupid-sinucigaşă a distrugerii punţilor transatlantice, asiduu râvnită de tiranii lumii, dar şi, în inconştienţa lor, de unii vest-europeni a căror libertate nu valorează nici cât o ceapă degerată fără NATO şi fără sprijinul american. Această idee n-are sorţi să fie acceptată vreodată dincolo de fosta Cortină de Fier.

Românilor nu le va fi uşor să-şi păstreze echilibrul între cele două luntri apusene, ţipând unul hăis şi celălalt cea. 

Altfel stau lucrurile în vest. Salvată în mai multe rânduri, în istorie, de anglo-americani, Germania a devenit, economic, un rival redutabil al SUA, iar pe viitor şi al Marii Britanii desprinse din UE. În interesele comerciale divergente ale celor două lumi, cea anglo-saxonă şi cea europeană, condusă de germani, se ascund sâmburii agravării raporturilor lor mutuale. Monedă curentă în Germania preelectorală, antiamericanismul are totuşi mari şanse de a fi, măcar vremelnic, temperat, în urma unei victorii clare, în alegerile legislative germane din toamnă, a formaţiunilor de centru-dreapta. Apoi ura pe americani, cărora unii europeni nu se arată pregătiţi să le ierte intervenţiile salvatoare din războaiele mondiale, va fi rescoasă de la naftalină, cândva, cu alt prilej. În răstimp însă, românilor nu le va fi uşor să-şi păstreze echilibrul între cele două luntri apusene, ţipând unul hăis şi celălalt cea.  

Petre Iancu - Deutsche Welle