Guvernarea Alternativă

PSD a pierdut sever, clar şi pe termen nedefinit credibilitatea primară, capacitatea de formulare şi impunerea pe piaţă a ofertei de guvernare şi nu în ultimul rând o anumită coerenţă interioară, cândva consistentă, de neîntrecut. În România care este. Care rămâne. Ce rămâne? Ce rămâne de făcut?! Cine rămâne pe scenă?

Sărăcie mare. De fapt, n-a fost o victorie. A fost o cădere. Între strigătele străzii Şi chemările la DNA, mici fiţe şi viraje la FMI şi Bruxelles, scurte deplasări în Dubai. Ceea ce a condus la faliment ţine mai curând de o mediocritate obraznică şi tupeistă, practicată într-un monopartidism surprinzător după 25 de ani de “tranziţie”. Tranziţie către ce? Către nicăieri!

Doar aşa se explică apelul – uşor ezitant, stresat şi aparent pripit la “sanitarul iscusit”, Dacian Cioloş. Având în mapa sa o colecţie impresionantă de CV-uri, căzute din cer, pe o plută navigând în derivă, în ceaţă, în doru’ lelii.

România rămâne în vechiul paradox, o lume răvăşită de crize, de explozii, de confruntări acute, rătăceşte în inerţie, improvizaţie şi indiferenţă. Pluteşte în ceaţă.

„Incendiul Colectiv” a generat durere şi suferinţă. Dar lumină?! Doar fum…

Iată de ce, pentru noi, întrebarea majoră care bântuie prin culise rămâne: ieşim la liman?! Limanul 2016…  

Care ar putea fi principalele desprinderi menite să asigure instalarea pe un traseu viabil şi promiţător pentru România în 2016?! Abia aşa am putea recunoaşte şi susţine o alternativă reală de guvernare într-o ţară devenită un simplu depozit de măşti şi gunoaie.

Deci, prin ce se diferenţiază, se instalează şi s-ar putea impune, fie şi chiar pentru 1 an, “guvernarea tehnocrată”, cu Cioloş premier. Un start, pentru o modificare majoră la nivelul executivului, este marcat de tensiunea dintre două planuri.

Primul, contextul anterior, povara unui carnaval mizer, excesiv prelungit (din lipsă de alternative), deci artificial şi păgubos pentru interesul public, pentru populaţie şi desigur, pentru credibilitatea ţării în contexte din ce în ce mai critice.

Apoi, în ce măsură spaţiul critic de operare, derivat din intervalul anterior, conţine sau este  compatibil cu resurse şi factori meniţi să genereze şi să susţină momentul de cotitură?! Un “trigger point”, suficient de consistent prin resurse şi – vom vedea - nu uşor de stăpânit de noii veniţi pe terenul de joc! Teren părăsit oarecum în grabă de o echipă de şmecheri expiraţi la toate probele oficiale şi neoficiale.

Iată de ce, evoluţia haotică, alimentată de iniţiative hazardate, chiar şi bine intenţionate, şi-ar putea face loc cu uşurinţă. Ar fi greu şi costisitor de gestionat, mai mult ar încuraja, “legitimarea” unor resuscitări parşive sau compromisuri jalnice.

Oportunitate istorică sau doar o capcană?!

Sunt câteva condiţionări pe cât de inevitabile, pe atât de relevante pentru particularitatea intervalului:

1. O viziune clară, calificată şi, de ce nu, curajoasă menită să ghideze traversarea marasmului. Aceasta presupune nu doar recunoaşterea sobră, calmă a tematicii patologiei instalate, dar mai cu seamă identificarea unei căi realiste pentru desprindere, pentru accesarea unor spaţii de operare distincte, în care să poată fi construite structuri, mecanisme, să fie susţinute politici publice relevante şi generatoare de dezvoltare. Un teren al desprinderii de trecutul apropiat.

2. Definirea coerentă şi consistentă a “Agendei critice”, prin recunoaşterea limitelor, a blocajelor, a iniţiativelor păguboase practicate cu mult zel de guvernări anterioare.

Agenda critică, într-o viziune tehnocrată, deci necontaminată de măsuri politicianiste, ar scoate în evidenţă o abordare terapeutică, ar ţinti cu obiectivitate şi profesionalism probleme grave pentru a le rezolva, nu pentru a le transforma în simple confruntări demagogice.

3. Integritatea titularilor în asumarea rolurilor, ca înţelegere lucidă a conţinutului, răspunderii şi valorii efortului de a duce la bun sfârşit angajamente declarate. Autoexigenţa ar putea fi proba cea mai firească a “tehnocratismului”, dincolo de ambiţii personale sau radicalisme politicianiste. În plus, ar reduce expunerea la presiuni exterioare, ar conferi autoritate în raport cu Parlamentul, subordonând acţiunea curentă interesului public.

Aceasta ar putea deveni principala sursă de legitimitate într-un context care va solicita la nivel macro abordări ample, decizii precise, nu lipsite de costuri şi riscuri semnificative.

Altfel, „tehnocratismul” ar rămâne un simplu epitet politicos, formal, chiar ipocrit. Guvernul Cioloş nu este chemat să taie frunze la câini! Dimpotrivă, ar fi o sursă pentru practica guvernării în România, de a demonstra că se poate! Că se poate guverna fără a fura, că se poate guverna ducând lucrurile la bun-sfârşit.

4. Perceperea responsabilă şi calificată a realităţii abordabile în raport cu aşteptările, nevoile curente ale populaţiei, eliberată în procesul decizional de populisme ideologizate parşiv, într-un dialog cât mai legat de cifre, de resurse, de timp.

Tocmai absenţa dependenţei electorale, trecute sau viitoare, poate muta centrul de greutate al dobândirii şi conservării suportului public către o abordare realistă, întemeiată pe cerinţe obiective şi resurse disponibile.

Desigur, trezirea colectivă, care a marcat intervalul anterior, rămâne un reper semnificativ. Rămân întrebările: se va extinde?, se va amplifica?, în ce direcţie s-ar putea converti?, în ce contexte s-ar stinge de la sine, măcinată de alte griji, influenţe şi rătăciri?!

Pariul provocat de ieşirile în pieţe, referitor la potenţialul reînoirii şi diversificării partidismului în Romania, ar fi mai curând stimulat pozitiv în contextul technocrat. Totodată, ar capta şi valorifica energii proaspete şi spontane către o structurare democratică, ferită de anarhism, extremism, influenţe oculte.

5. Nimic nu poate suplini însă capacitatea operaţională efectivă la nivelul sectorial şi desigur, pe ansamblul guvernării. Aici se află “piatra de încercare” a tehnocratismului guvernamental. Dacă sursa primară a legitimării vine din competenţă, prestigiu şi ambiţie profesională, performanţa va fi o cerinţă şi o exigenţă de prim ordin. Erori, gafe de moment, oscilaţii şi întârzieri, “ghinioane” şi desincronizări departamentale ar putea deveni principali duşmani ai guvernării Cioloş.

Nu este loc pentru prostii! Pentru scuze, pentru stangăcii şi amatorisme. Cine nu se pricepe, să stea acasă. Cine se pricepe nu va mai sta acasă… Dacă nu vor fi regretaţi cand vor pleca, degeaba au venit!

6. Prezenţa şi recunoaşterea externă va însoţi guvernarea. Problema, chiar suspiciunea primară, deja vehiculată, ţine tocmai de o calitate cvasigenerală a membrilor cabinetului… umblaţi prin lume, chiar consacraţi în roluri, funcţii şi proiecte internaţionale. Vor fi supuşi la acest test permanent: în ce măsură expunerea anterioară va deveni o sursă de autenticitate, influenţă şi operaţionalizare pe plan extern în spiritul interesului naţional sau dimpotrivă, în unele cazuri, va prilejui abordări confuze, oscilante, chiar elemente de supunere slugarnică în favoarea unor factori străini.

O sabie cu două tăişuri, care mânuită hazardat ar putea pricinuii răni adânci. De ce nu ar putea fi bine înfiptă în taurii agresivi care bântuie arena internaţională într-o coridă deja haotică, marcată de ameninţări dintre cele mai sinistre?

Componenta riscului extern ţine să se amplifice pe durata mandatului şi o sincronicitate instituţională diversificată şi flexibilă, dar riguroasă, se va impune ca o dimersiune majoră a guvernării care debutează în aceste zile. Aici nu este loc de eşecuri.

Deci, e simplu.

Succes în muncă, guvernarea bună se cunoaşte de dimineaţă!