Femeile musulmane ignorante, oprimate trebuiau a fi salvate de barbaria feroce a bărbaţilor musulmani, eliberarea lor devenind astfel un instrument central al apologeticii imperialiste. Religia islamică însăşi era percepută prin filtrul unei abordări substanţialiste şi redusă la un sistem monolitic, coeziv, de credinţe şi practici, sustras oricărei deveniri şi impermeabil faţă de orice influenţe politice, economice, istorice, culturale. Realităţile spaţiului occidental erau tratate complex, nuanţat, cu luciditatea recunoaşterii cauzale a intersectării unei multiplicităţi de factori eterogeni, în timp ce manifestările sociale, politice, literare, artistice etc. ale societăţilor cu populaţie majoritar musulmană erau explicate obsesiv şi anost doar prin raportare la religie, mai precis, la o formă artificial unitară a islamului. Această esenţializare a islamului a generat nu doar încadrarea stereotipă a religiei, ci şi a musulmanilor, trataţi ca o entitate colectivă nediferenţiată căreia i se puteau ataşa cu uşurinţă, în consecinţă, o serie de atribute negative construite pe o axă de opoziţie în raport cu cele care impregnau cultura şi civilizaţia occidentală. În cadrul acestui proces de definire a alterităţii, femeile musulmane, noul câmp de bătălie a fundamentaliştilor musulmani şi a colonialiştilor antimusulmani, devin involuntar simbolul religiei şi culturii islamice. Toate determinaţiile primitive, inferioare ataşate islamului, sunt ilustrate prin analizarea statutului femeilor musulmane, considerat testul suprem al demonstrării incompatibilităţii islamului cu modernitatea. 

Portretizarea în mass-media anulează diferenţele

Remanenţa abordării esenţialiste orientaliste se manifestă şi în prezent, frapant de transparent, chiar dacă sub o formă ameliorată, în mass-media occidentală prin sistematica ignorare a variaţiilor prezente în credinţele şi practicile musulmanilor aflaţi în diferite contexte personale, existenţiale, culturale şi sociopolitice. Este important de amintit aici că acelaşi proces reducţionist de etichetare ostilă se regăseşte destul de des şi în discursul public al formatorilor de opinie din cadrul societăţilor musulmane, formatori de opinie care incriminează voluptuos democraţia şi liberalismul, considerându-le a fi cauzele unice responsabile de manifestarea unor probleme sociale şi familiale existente, inerent, şi la nivelul societăţilor occidentale. Din nefericire, stereotipurile şi prejudecăţile, indiferent de care parte beligerantă sunt promovate, departe de a fi doar simple instrumente cognitive funcţionale de simplificare a informaţiilor, pot genera discriminări şi afecta viaţa reală a indivizilor, fie ei musulmani sau nemusulmani. 

În perioada contemporană reprezentările publice ale musulmanilor şi musulmanelor sunt limitate adesea la o serie de abstracţiuni distorsionate, caricaturale care servesc la reducerea diversităţii şi complexităţii lumii musulmane la un set de stereotipuri şi prejudecăţi menite a confirma temerile, uneori artificial fabricate şi întreţinute într-un context politic complex, referitoare la faptul că islamul şi musulmanii, în totalitate, sunt incompatibili cu modernitatea şi valorile liberalismului şi ale democraţiei. Frecvent, imaginile din mass media portretizează musulmanii ca o categorie omogenă de oameni violenţi, iraţionali, primitivi, incapabili de a se defini singuri, promovând aşadar o construcţie artificială, de natură abstractă, a identităţii musulmane în care diferenţele generate de variabilele de rasă, cultură, educaţie, poziţie socială, gen, colonialism sunt complet anulate. Ne obişnuim astfel indolent şi abulic să tolerăm asocierea colectivă a musulmanilor cu teroriştii, criminalii, iar declaraţiile publice anti-extremiste ale musulmanilor moderaţi le interpretăm suspicios ca disimulare oportunistă. 

Dacă ieşim însă din această paradigmă simplificatoare şi politizată de înţelegere şi reprezentare, putem constata un clivaj fascinant între reprezentarea virtuală şi realitatea concretă variată a musulmanilor posesori, ca şi membrii altor comunităţi religioase, ai unor identităţi cât se poate de complexe şi diverse, musulmani care trăiesc şi sunt organizaţi în comunităţi adesea radical diferite între ele, musulmani care adoptă variate interpretări ale islamului, de la cele mai tradiţionaliste la cele mai progresiste. Musulmani pretind că sunt în aceeaşi măsură şi psihopaţii aşa-zisului Stat Islamic, şi imamii care legiferează supunerea femeii faţă de bărbat şi superioritatea musulmanilor faţă de nemusulmani, dar şi imamii care se roagă alături de evrei şi creştini, în moschei, sinagogi şi biserici, pentru convieţuire firească şi solidaritate umană. Câtă vreme îşi arogă conştient această identitate, musulmane sunt şi rarele purtătoare de niqab (vălul care acoperă integral faţa femeii), şi multicolorele femei cu hijab (o eşarfă care acoperă gâtul şi părul musulmanelor), şi femeile care nu se disting deloc prin vestimentaţie de nemusulmane, dar şi cele care defilează pe podium în lenjerie intimă sau cele care oficiază căsătorii între persoane de acelaşi sex. Cu toate acestea, se remarcă un interes disproporţionat acordat hijab-ului şi niqab-ului în mass-media şi chiar în publicaţiile academice occidentale, interes care devine instrumentalizat atât de imamii concentraţi să-şi menţină controlul asupra sexualităţii femeilor prin condiţionări religioase, cât şi de politicienii aflaţi în căutarea unui ţap ispăşitor accesibil şi vulnerabil.

O femeie musulmană îmbrăcată mai conservator îşi dezvăluie identitatea religioasă şi poate atrage violenţe fizice în societăţile occidentale din partea celor care se complac facil în identificarea unui potenţial terorist în orice musulman/ă.

Nu este întâmplător că imaginile femeilor cu hijab sau niqab constituie încă modalitatea predilectă de reprezentare vizuală a islamului (chiar şi în acest caz relatat în mass-media autohtonă, al elevelor musulmane agresate în plină stradă, majoritatea fotografiilor care au însoţit textul ştirilor au expus imaginea unei femei cu niqab sau burka, deşi niqabul este o practică aproape inexistentă în comunităţile de musulmani din România). Inevitabil, primele victime ale islamofobiei, în virtutea promovării asocierii imaginii acestor femei musulmane cu islamul, sau, mai grav, cu un conţinut despre terorism şi extremism islamic - strategie interpretativă ce justifică finalmente hijabofobia, sunt femeile musulmane, femei aflate în diferite situaţii de viaţă, poate în mod real oprimate de către familie, soţ, sau femei care pur şi simplu învestesc în mod liber şi asumat semnificaţii spirituale într-o practică vestimentară mai rigidă, aici hijab-ul. Corpul femeilor musulmane, puternic sexualizat în societăţile musulmane şi incomod de vizibil prin vestimentaţie în societăţile occidentale, rămâne în centrul atenţiei tuturor, iar consecinţele, în cazul intervenţiei unor actanţi extremişti, fie ei fanatici musulmani sau islamofobi, adesea sunt identice – agresiunea fizică. O femeie musulmană îmbrăcată mai sumar declanşează o serie de hărţuiri şi agresiuni sexuale în multe dintre societăţile patriarhale cu populaţie majoritar musulmană; o femeie musulmană îmbrăcată mai conservator îşi dezvăluie identitatea religioasă şi poate atrage violenţe fizice în societăţile occidentale din partea celor care se complac facil în identificarea unui potenţial terorist în orice musulman/ă. În pofida limbajului feminist, de susţinere a drepturilor femeilor, de care se folosesc adesea atât imamii care obligă prin verdicte intransigente musulmanele să adopte un anumit tip de vestimentaţie (verdicte adesea transpuse în legi – vezi cazul Iranului cu hijab-ul şi al Arabiei Saudite cu niqab-ul), dar şi unii politicieni europeni care au decis interzicerea purtării vălului islamic (aici niqab-ul sau hijab-ul) în spaţiul public, a le impune femeilor preferinţe vestimentare, oricare ar fi ele, înseamnă a le nega acestora dreptul la autodeterminare şi la alegeri libere în ceea ce priveşte administrarea privirii celorlalţi asupra propriului trup

Femeile musulmane, primele victime ale agresiunilor fizice

În România, în perioada recentă, în urma amplificării pericolului atacurilor teroriste în Europa şi a discuţiilor intense, purtate nu arareori lipsit de nuanţe, despre islam, musulmani şi terorism, s-a constatat o sporire a discursurilor islamofobe în spaţiul virtual. Deşi legătura dintre discursurile instigatoare la ură şi actele infracţionale sau agresiunile fizice nu este una certă sau automată, perpetuarea şi amplificarea ameninţărilor şi atacurilor verbale din spaţiul virtual creează o acceptabilitate socială sporită care se poate transforma în timp într-o mai mare acceptabilitate a agresiunilor şi în lumea reală. În general, femeile musulmane sunt tratate ca obiect al discursului instigator la ură din spaţiul virtual şi mai rar ca subiect. Dacă violenţa verbală este îndreptată în spaţiul virtual direct asupra bărbaţilor musulmani şi indirect asupra femeilor musulmane, ca obiect secund prin care bărbaţii musulmani sunt suplimentar incriminaţi pentru modul în care se comportă cu femeile, atunci când se trece de la „simplul” discurs instigator la ură la agresiuni concrete, femeile musulmane sunt primele victime ale agresiunilor, dar violenţa fizică la care sunt supuse cunoaşte în schimb o mai mare acceptabilitate socială.

Smulgerea baticului de pe capul unor adolescente nu va rezolva problema terorismului, ci doar va disemina şi consolida prejudecăţile şi stereotipurile anti-musulmane, va amplifica excluderea, izolarea şi marginalizarea socială a musulmanelor.

Pe de o parte, agresarea elevelor musulmane din Bucureşti ne povesteşte prioritar despre condiţia femeilor, în general, şi abia apoi despre hijab şi islam; acesta este un caz care se încadrează în categoria mai largă a violenţelor la care sunt supuse femeile, indiferent de religie, de rasă, de naţionalitate, clasă socială. Femeile sunt considerate a fi mai vulnerabile, mentalitatea populară adesea confirmă rolul profilactic al lovirii unei femei, aşadar actul în sine nu creează o disonanţă stridentă în raport cu valorile morale ale multor actori sau spectator români. Pe de altă parte, în acest caz particular, victimele sunt femei musulmane, un fel de suboameni, născătoare de terorişti şi soţii ale unor criminali; o vină metafizică, nebulos justificată sau recunoscută, planează şi asupra celor considerate a fi doar victime în pledoariile populiste – adesea adoptate şi de reprezentanţii partidelor de extremă dreapta – de emancipare a femeilor musulmane. Paradoxal şi ironic, aceleaşi femei musulmane, instrumentalizate în procesul legitimării retoricii islamofobe ca obiecte a căror salvare şi eliberare de islam se doreşte, devin primele victime ale potenţialilor „binefăcători”, fiind simultan compătimite, dispreţuite, urâte, blamate, alienate, considerate duşmane. Discursul islamofob se combină spectaculos de armonios cu atitudini misogine şi sexiste; în final, femeile musulmane au privilegiul de a fi oprimate şi discriminate mai des şi în moduri mai variate decât bărbaţii musulmani şi, nu în ultimul rând, din direcţii diferite, anume: nu rareori din interiorul comunităţilor islamice, consecinţă a unor interpretări islamice medievale care au statuat o ierarhie rigidă de gen în relaţiile dintre sexe, şi, mai nou, pe fondul unui context socio-politic consternant de turbulent, de către nemusulmanii căzuţi pradă unor asocieri nefaste între terorişti şi musulmani.

Consecinţele unor gesturi violente în plină stradă  

Care vor fi consecinţele acestor atacuri îndreptate asupra femeilor musulmane, victimele cele mai uşor identificabile şi vulnerabile? Desigur, smulgerea baticului de pe capul unor adolescente nu va rezolva problema terorismului, ci doar va disemina şi consolida prejudecăţile şi stereotipurile anti-musulmane, va amplifica excluderea, izolarea şi marginalizarea socială a musulmanelor, periclitând comunicarea şi cooperarea interreligioasă şi interculturală. Pe plan personal, adesea victimele acestor agresiuni, din teamă, îşi suprimă alegerile individuale, renunţă la hijab, la ieşirile „nenecesare” în spaţiul public. Victimizarea şi izolarea favorizează o mai mare deschidere către mesajele anti-occidentale. Se discută adesea, şi nu neîntemeiat în anumite cazuri, despre privarea femeilor musulmane de libertatea de a fi prezente în spaţiul public, însă astfel de atacuri stradale nu fac altceva decât să limiteze şi mai mult posibilitatea acestora de a avea acces la educaţie, de a se integra deplin ca membre active ale unei societăţi din care fac parte oricum, indiferent de reacţiile unor concetăţeni. Educaţia şi bunăstarea socială, posibile doar prin asigurarea acestui tip de libertate, pot contracara mult mai eficient şi durabil tendinţele extremiste decât perpetuarea reactivă a violenţelor. Prin aceste atacuri adolescentelor musulmane li s-a reamintit, pe de o parte, că sunt în primul rând fete/femei care - încă - nu au dreptul de a fi prezente în siguranţă în spaţiul public şi, pe de altă parte, că vor rămâne nişte „străine”, cetăţene aparte care, indiferent de naţionalitate sau etnie, din cauza identităţii religioase asumate şi exhibate public prin vestimentaţie, vor fi încadrate permanent într-o categorie a alterităţii indezirabile

Am văzut că în atacurile islamofobe genizate întâlnim o serie de asocieri simbolice, simpliste şi reducţioniste: hijabul divulgă identitatea religioasă a femeii; femeile musulmane sunt/au fost transformate în simbolul islamului; islamul este ostracizat de către agresori la cea mai radicală şi violentă interpretare a sa, invocată în justificarea religioasă a atrocităţilor teroriste. Pe fondul unor reacţii emoţionale, unui atac terorist abominabil îndreptat asupra unor persoane nevinovate i se răspunde printr-o violenţă îndreptată la fel de colectiv şi injust. Dacă musulmanii nu pot controla imputarea acestei vini colective care li se atribuie, ei pot totuşi să-şi asume raţional propriul răspuns şi să nu alunece în ispita generalizărilor inverse: „românii sunt rasişti”, „românii sunt islamofobi”, aşa cum, din păcate, am remarcat că s-au manifestat o parte – categoric nu majoritară - dintre cei indignaţi de incidentul petrecut zilele trecute. Până foarte recent, în România nu au existat manifestări islamofobe în spaţiul real, iar accidentele izolate nu trebuie să polarizeze societatea; în funcţie de modul în care reacţiile sunt gestionate acum, astfel de evenimente vor rămâne în registrul excepţiilor sau vor amplifica discursurile instigatoare la ură din ambele tabere. 

În România nu au existat manifestări islamofobe în spaţiul real, iar accidentele izolate nu trebuie să polarizeze societatea.

Am precizat la începutul articolului că înclinaţia aceasta irezistibilă de a înghesui oamenii în categorii prestabilite şi dramatic încărcate valoric, pozitiv sau negativ, le este comună şi musulmanilor în raportarea la spaţiul occidental. Revolta omogenă şi vibrantă a musulmanilor din România, exprimată în faţa acestor tipuri de agresiuni ale căror ţinte sunt femeile musulmane, pentru a fi viabilă, înţeleaptă, constructivă şi morală, ar trebui să fie reactivată la fel de intens şi genuin şi în cazul hărţuirilor şi/sau agresiunilor sexuale ale unor actanţi musulmani asupra unor femei nemusulmane. Solidaritatea creată prin experimentarea unui tip de agresiune relativ similar ar trebui să determine condamnarea agresorilor în funcţie de fapte şi nu de apartenenţa religioasă. Altfel nu ne vom confrunta decât cu augumentarea fenomenului extremismului cumulativ: o grupare teroristă ucide oameni nevinovaţi, teama şi nesiguranţa celor afectaţi generează reacţii violente islamofobe, musulmanii obişnuiţi sunt excluşi din dialogul şi dinamica socială comună şi pot deveni mai permeabili faţă de propaganda islamistă. Cei care profită de accelerarea proliferării discursurilor instigatoare la ură şi savurează reacţiile acestea în lanţ sunt doar islamiştii radicali, care pot racola astfel mai mulţi adepţi, precum şi reprezentanţii partidelor de extremă dreapta a căror cazuistică islamofobă este alimentată de perpetuarea răspunsurilor violente ale musulmanilor.