Toate acestea par a se fi banalizat. Banalitatea războiului, ca să mă folosesc de o expresie a Hannei Arendt. Dar câţi dintre noi am fost implicaţi în război? Unii, extrem de puţini – militari, jurnalişti, au fost pe fronturi în lume, în războaie fierbinţi. Alţii, care am trăit şi înainte de 1989, am fost în primul Război Rece – în altă tabără, alături de Tratatul de la Varşovia, de Blocul Sovietic.

Acum, România este parte a occidentului, suntem membri NATO şi membri ai Uniunii Europene. Rusia a dat semnalul unui Nou Război Rece acum mai bine de trei ani. Totul a început cu europenizarea, cu dorinţa unor guverne din vecinătate de a se asocia cu Uniunea Europeană (Ucraina, Republica Moldova, Georgia). Sau poate a început mai devreme?! Greu de spus. Odată cu refuzul lui Ianukovici de a semna Acordul de Asociere cu UE, cu declanşarea mişcării Maidan (sfîrşit 2013, 2014) şi cu anexarea Crimeei de către Rusia, războiul Rusiei cu occidentul s-a declanşat. Decizia de începere a războiului (nedeclarat) a fost punctată metaforic de consilierul preşedintelui Putin, Vladislav Surkov, într-un eseu SF intitulat „Fără cer“ (publicat în jurnalul Pionierul Rus), în care anunţa începutul unui război „al tuturor împotriva tuturor“ şi determinarea de a merge până la capăt: „Vom câştiga sau vom pierde. A treia posibilitate nu există.“ Aşa scria Surkov în eseul său simbolic science-fiction. Asta se întâmpla în primăvara lui 2014. Bizar mod de a începe un război! Aproape romantic.

Gândirea conspiraţionistă se află la baza interpretărilor şi acţiunilor politice ale Kremlinului.

Dacă nu avem gloanţe, ghiulele, focoase, explozii, atunci care sunt mijloacele Noului Război Rece? Dinspre Rusia: mijloace informaţionale, mijloace ideologice, implicare militară în terţe teatre (Siria deocamdată). De partea occidentului – SUA, UE – sancţiuni economice, contracarare mijloace informaţionale şi ideologice. Constatăm că occidentul este atacat informaţional, ideologic, societal şi politic, iar tacticile occidentului sunt mai curând defensive, cu excepţia sancţiunilor. Occidentul procedează cu mijloace economice, liberale, în timp ce Rusia procedează mai curând folosindu-se de mijloace „realiste“ – forţă militară, puterea informaţiei, puterea de influenţa minţile oamenilor, de a pătrunde în spatele frontului inamicului. O lume liberală sub atac, o ordine liberală atacată deschis, pe faţă, de către Kremlin. Rusia a declanşat un atac masiv începând cu 2014 afirmând că occidentul a început războiul prin aşa-numitele „revoluţii colorate“. În concepţia Kremlinului în spatele fiecăreia dintre aceste revoluţii a stat o conspiraţie pusă la cale de SUA. În unele universităţi ruseşti se şi predă „teoria revoluţiilor colorate“ – o teorie conspiraţionistă. Liderii de la Moscova nu pot concepe că există şi societate civilă liberă, că oamenii se manifestă liber şi vor libertăţi civile şi politice, vor libertate de iniţiativă şi se manifestă ca atare. Şi atunci singura interpretare posibilă în viziunea Kremlinului este că tot ce s-a întâmplat la Tbilisi în 2003, la Kiev în 2004 şi 2013/2014 este rezultatul unei intervenţii străine, un complot al CIA. Gândirea conspiraţionistă se află la baza interpretărilor şi acţiunilor politice ale Kremlinului.

Ce înseamnă această ordine liberală pe care o atacă Rusia? Înseamnă ordinea dată de ansamblul instituţiilor fondate după cel de-al Doilea Război Mondial: Organizaţia Naţiunilor Unite, dreptul internaţional girat de diferite instanţe internaţionale, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului ş.a. Această ordine mondială liberală este atacată pentru că ea reprezintă expresia puterii occidentului, în speţă a SUA. Ordinea liberală are însă şi o componentă ideologică, transpusă în normele dreptului internaţional. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de către Adunarea Generală a ONU în 1948 este parte a acestei ordini liberale. Atacul dinspre Rusia nu vizează direct şi specific această Declaraţie şi normele de drept internaţional. Dimpotrivă, în nenumărate ocazii, reprezentanţii statului rus precizează că se doreşte respectarea dreptului internaţional. În acţiune însă, statul rus subvenţionează partide extremiste europene – atât de dreapta cât şi de stânga, se foloseşte de troli şi ferme de troli pentru a inunda mediul informaţional virtual cu ştiri false (fake news) pentru a hrăni perspectivele convenabile politicilor sale – conservatorism, tradiţionalism, care vin în flagrantă contradicţie cu libertăţile şi drepturile consacrate de ordinea liberală după care am tânjit mulţi dintre noi în România înainte de 1989 şi pe care le avem acum.

De ce face Kremlinul toate acestea? Este o întrebare cât se poate de legitimă şi pe care eu o pun de obicei studenţilor. Unul dintre cele mai bune răspunsuri, dacă nu chiar cel mai bun, este „pentru că poate“. Şi aş mai adăuga: pentru că are tupeu. În limba ebraică există un termen care exprimă foarte bine ce are liderul de la Kremlin: „huţpa“ (îndrăzneală, o îndrăzneală fără inhibiţii, o afirmare acerbă a propriului interes – în tălmăcire). Acesta este şi motivul pentru care preşedintele Putin a capitalizat simpatie în chiar occidentul liberal. Mulţi europeni simt nevoia unui lider puternic, vor o autoritate, un lider autoritar, cineva care să le inspire siguranţă, să îi protejeze. Cultura rusă favorizează înţelegerea acestei nevoi. Tirada Marelui Inchizitor din romanul Fraţii Karamazov al lui Fiodor Dostoievski stă mărturie.

„Pentru că nu există nicio altă grijă mai cuprinzătoare, mai trainică şi mai chinuitoare pentru om decât aceea ca, odată devenind liber, să găsească, pe cât îi este posibil de repede, pe careva căruia să i se închine din nou. Este adevărat însă că omul caută să de închine doar aceluia care nu-i mai trezeşte niciun fel de dubii, care să-i merite încrederea în asemenea măsură încât în urma lui să vină întreaga turmă şi să se închine aceluaşi idol.“

Chestiunea care ne afectează şi pe noi, pe români, România ca societate, este că în acest proces de agresiune a Rusiei la adresa ordinii liberale, a valorilor liberale, a libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti, riscăm să devenim parte a turmei. Dacă unii occidentali sunt mesmerizaţi de figura autoritară a domnului Putin – noi aici, la Dâmboviţa, suntem mai antrenaţi, am făcut stagiul cu Nicolae Ceauşescu şi ne uităm  la ce face omul nu numai la ce predică. Preşedintele Putin, alături de multe calităţi certe de lider, a avut/are o legătură extraconjugală cunoscută (cu o fostă gimnastă), a divorţat, are o avere considerabilă obţinută fraudulos, astfel încât după unele cercetări ar fi cel mai bogat dintre oligarhii ruşi şi liderul unei cleptocraţii (cum arată Karen Davisha în cartea sa Cleptocraţia). Despre ce tradiţie vorbim? Despre ce valori ale familiei? Despre ce stabilitate vorbim? Cea a unui stat la conducerea căruia se află un cleptocrat? Despre ce ordine în stat? În care sunt ucişi rând pe rând oponenţii regimului? Anna Politkovskaia, Serghei Magniţki, Boris Nemţov sunt doar trei nume mari.

Tema LGBT este promovată şi pusă în faţă de către arhitecţii propagandei Kremlinului pentru că ei ştiu că este cea mai sensibilă temă, cu cel mai mare potenţial de a ralia emoţii puternice în favoarea ideologiei lor. Dar de ce nu vorbesc despre faptul că în concepţia lor oamenii pot fi sacrificaţi pentru „binele colectivităţii“? Că individul poate fi strivit în numele colectivităţii? Oponenţii regimului sunt de fapt eliminaţi pentru a asigura stabilitatea actualului regim al siloviki la Kremlin. Tema LGBT este praf în ochii europenilor şi mai ales al est-europenilor încă nesocializaţi cu valorile toleranţei şi respectului diversităţii.

Atenţia multora se îndreaptă disproporţionat de mult către „războiul informaţional“ (binecunoscutele fake news şi încercarea de a le demantela) în raport cu „războiul ideologic“, căruia cel informaţional îi este subordonat. Informaţiile false, minciunile, prezentările răsucite etc sunt menite să creeze anumite stări emoţionale, atitudini, convingeri, comportamente politice. Războiul ideologic este menit să-i întoarcă pe cetăţenii occidentali împotriva establishmentului propriu pentru a cauza instabilitate, dezordine, nesiguranţă. Prin aceste metode se produce insinuarea treptată şi acreditarea în discursul public a unor valori compatibile cu cele predicate de către Moscova: tradiţionalism, intoleranţă, xenofobie, dispreţ pentru drepturile omului, autoritarism, anti-europenism, anti-americanism. Nu este vorba despre faptul că Moscova se află la originea tuturor relelor. Nu cred acest lucru. Aceste societăţi au problemele lor, intervenţia externă a Rusiei le amplifică şi le radicalizează. Dinspre Rusia vin şi lucruri bune – mai ales artă şi cultură, nu doar ce ţin de istorie ci contemporană, care reflectă complexitatea lumii ruse la ea acasă. Dar liderii politici ruşi în acest moment sunt în război şi vor face tot ce le stă în putinţă pentru supravieţuirea regimului construit în ultimele aproape două decenii. Sunt dispuşi să răstoarne lumea pe dos pentru acest lucru. Nu se joacă.

În UE şi SUA există o mulţime de receptori activi ai valorilor promovate de către Kremlin: o mulţime de grupuri extremiste, atât de dreapta cât şi de stânga, biserici şi grupări religioase. Toţi cei frustraţi de “corectitudinea politică“ şi de prea multă libertate (vezi tirada Marelui Inchizitor) şi drepturi îşi dau mâna peste graniţe. Cine urmăreşte discursul şi naraţiunile propagate de Sputnik sau RT constată că există o bifurcaţie narativă: una care merge pe valori tradiţionale – stabilitate – ordine – stat – securitate spirituală şi alta care merge pe condamnarea capitalului şi a finanţei internaţionale (tema Soros e invenţia Kremlinului) , pe acuze de neo-colonialism practicat chipurile de occidentali în diverse moduri, mai ales în zone vulnerabile precum Centrul şi Estul Europei. Şi în România a ajuns acest discurs, conform căruia am fi o colonie a europenilor şi care este menit să apeleze la anumite categorii de cetăţeni. Rusia încearcă să câştige teren în interiorul statelor adverse – partide (Frontul Naţional al Marinei Le Pen de exemplu), figuri politice (Gerhard Schroeder etc.), asociaţii şi grupări neguvernamentale, elite (la noi aşa-numita „Listă a lui Dughin“).

România nu a ales acest război în care este implicată. Dar suntem în el împreună cu „occidentul“.

Rusia a repurtat un mare succes prin faptul că a reuşit să se poziţioneze ca unul dintre cei doi poli ai acestui Nou Război Rece. Dincolo de aceasta, tradiţionalismul, protecţionismul, anti-liberalismul câştigă teren. Şi câştigă preponderent acolo unde nivelul de trai este scăzut, unde sărăcia e mare şi unde nu există speranţă de mai bine. La urma urmelor, decizia regimului de la Kremlin de a se închide şi a declanşa război se datorează încercării disperate de a controla economia şi resursele aflate pe teritoriul său, de a nu le deschide către posibile achiziţii din afară. O lume liberală nu are graniţe şi deci capitalul străin ar fi putut investi şi câştiga din resursele Rusiei. Investitorii americani, ca şi cei nemţi, ca şi mulţi alţii, ar fi interesaţi de ceea ce are de oferit cel mai mare stat din lume în termeni de resurse. Dar a investi în Rusia înseamnă şi minime garanţii, un stat de drept, predictibilitate, domnia legii. Greu. Neplăcut. Societatea rusească funcţionează după alte reguli şi deocamdată îşi permite acest lucru. Dar să nu uităm că deşi bogată în resurse naturale, deşi cu lideri politici foarte talentaţi precum domnul Putin, PIB-ul Rusiei e aproximativ egal cu cel al Spaniei, care are de 3 ori mai puţini locuitori. Rusia este un stat cu carenţe de modernizare economică şi cu o economie mai curând slab performantă. Dmitri Trenin, un analist de top, se întreba dacă nu ar trebui să ne temem mai mult de slăbiciunea Rusiei decât de o presupusă putere. Este mult mai inconfortabil pentru Rusia să opereze într-un mediu al competiţiei economice libere în mediul internaţional dominat de instituţii internaţionale în care occidentul are o mare greutate. Şi atunci preferă să schimbe regulile jocului, să disrupă, să creeze alte reguli sau un mediu în care o multiplicitate de seturi de reguli  pot funcţiona, un mediu „hibrid“.

România nu a ales acest război în care este implicată. Dar suntem în el împreună cu „occidentul“. Şi pentru că suntem în el, statul român ar trebui să se comporte ca atare – mai ales când este vorba despre atacurile ideologice conservatoare, eurosceptice, antieuropenism şi antiamericanism. Consider că este o chestiune de securitate naţională a şti cum să te poziţionezi ca stat în acest război. Societatea îşi are regulile ei, nu o poţi controla şi nici nu trebuie, conform valorilor democratic-liberale pe care ni le-am asumat. Dar statul român nu are voie să abdice de la valorile europene, de la libertăţi civile, de la regulile democratice câştigate cu greu.

În acelaşi timp, cred că isteriile antiruseşti sunt total nepotrivite în discursul public şi mai ales în cel politic. Dacă Rusia se poziţionează ca inamic trebuie considerată ca atare, inclusiv respectată. Când eşti în război trebuie să-ţi respecţi adversarul şi să eviţi a-l subestima. Şi să nu supralicităm teama de Rusia (cu atât mai puţin teama de ruşi), pe care o simţi uneori în spatele mârâielilor publice. Teama noastră de influenţa rusă ar putea fi mai curând o proiecţie a nesiguranţei noastre cu privire la faptul că nu suntem foarte bine ancoraţi în valorile democraţiei liberale, că societatea românească este în parte o societate de supravieţuire, iar guvernele succesive şi apartenenţa la UE nu au reuşit să ne ajute să depăşim această situaţie