Despre salariile directorilor companiilor de stat, fără populisme

Ca om de afaceri am vorbit în nenumărate rânduri despre nevoia de eficientizare a companiilor unde statul este acţionar majoritar.

Despre cum companii care ar putea şi ar trebui să fie pe profit şi să aducă la bani la buget, sunt pe pierdere pentru că sunt prostmanageriate şi pentru că nu există transparenţă în contractele pe care le au. Despre cum ar trebui să fie numiţi manageri privaţi la aceste companii, adică oameni care asta fac: preiau companii şi le fac profitabile; oameni din afara sistemului care nu judecă politic decizii care ar trebui bazate pe argumente economice.

Punct. Despre asta ar trebui să vorbim. Despre manageri privaţi la Tarom, la CFR, la Nuclearelectrica, la toate companiile unde statul este acţionar majoritar.

Despre ce vorbeşte Guvernul? Despre salariile directorilor. Ok, este un subiect legitim şi voi spune mai târziu exact la ce mă refer. Teama mea este însă că discuţiile despre salariile directorilor, pe lângă calculele de imagine evidente, ascund în spate şi faptul că guvernul a blocat toţi managerii privaţi pe care i-a numit la companii. Adică, i-a numit pentru presă şi apoi i-a forţat să demisioneze. Rezultatul este că aceste companii vor continua să piardă sute de milioane de euro.

Revenind acum la dezbaterea despre salariile directorilor companiilor de stat. Din experienţa managerială din Statele Unite am învăţat un lucru important, pe care îl aplic de atunci: „înainte de a mă întreba câţi bani cheltui, mă întreb câţi bani câştig”.  Pare un fapt banal, dar vă asigur că fiecare dintre noi uită, uneori, să facă acest calcul simplu.

În cazul de faţă, întrebarea este simplă: câţi bani aduc la buget, în plus, aceşti manageri privaţi – dacă sunt lăsaţi să îşi facă treaba? Dacă fac companiile profitabile şi aduc bani – de ordinul milioanelor de euro -, înseamnă că şi dacă îi plăteşte cu mii de euro, statul tot iese în câştig.

Dacă în schimb, companiile sunt tot pe pierdere, înseamnă că şi un salariu de 100 de euro, reprezintă bani pierduţi de către stat şi de către fiecare român. Cu ce îi mulţumeşte pe români dacă statul păstrează manageri care au învăţat meserie pe vremea lui Ceauşescu şi s-au perfecţionat în tranziţie, manageri care aduc pierderi de sute de milioane? Cu nimic.

Dacă ar fi să tragem linie: am pornit o discuţie despre câştiurile din companiile de stat, în loc să pornim o discuţie despre eficienţa companiilor. Chiar şi aşa, această discuţie poate fi bună, dar dacă guvernul o poartă doar că să ia ochii poporului, este o prostie de două ori, o dată pentru că ideea este să fie reduse pierderile din companiile de stat, care sunt nu de mii de euro, ci de sute de milioane. 

În al doilea rând, abordarea populistă este seducătoare, dar ceea ce nu se spune este că niciun manager bun nu stă într-o companie sub salariul pe care îl poate câştiga în mediul privat. Condiţionează-i pe manageri să îţi aducă profit, negociază-le salariul în funcţie de performanţă şi, mai ales, dă drumul la manageriat privat în companiile de stat. Acestea ar trebui să fie priorităţile Guvernului.