Cristian Tudor Popescu era „inginer de calculatoare" şi scriitor de literatură SF înainte de Revoluţie. A ajuns în presă, la ziarul „Adevărul", la începutul anului 1990. A fost susţinătorul lui Ion Iliescu în campania electorală din 1990, l-a votat pentru că a crezut în el, a „desfiinţat", în texte tăioase, partidele istorice şi pe reprezentanţii lor - ţărănistul Ion Raţiu şi liberalul Radu Câmpeanu. Apoi a prezentat Mineriada din vara anului 1990 ca pe o „spirală a violenţei" cu punctul de plecare în 13 iunie.

„Minerii ar fi venit chiar dacă nu-i chema Iliescu", spune el, după două decenii. Lui Popescu, şi prietenii, şi rivalii i-au amintit mereu că a scris îngăduitor despre cum au plantat minerii flori în Piaţa Universităţii. Cel mai titrat ziarist român, în prezent editorialist la ziarul „Gândul", revine în „Adevărul" cu o mărturie importantă despre cum se făceau ziarele în urmă cu douăzeci de ani.

Câteva cuvinte, ca nişte borne, din interviul de trei episoade cu CTP: „horror", „muci", „nasol", „manipulare". Şi o exclamaţie: „Bă, Iliescu era Dumnezeu!" „Crucişătorul" gazetăriei româneşti mărturiseşte şi că Iliescu însemna ceva pentru el şi crede că oamenii serioşi au plecat din Piaţă după 20 mai '90, când Opoziţia a pierdut categoric alegerile.

„Adevărul": Cum aţi ajuns la „Adevărul"?

Cristian Tudor Popescu: Dintr-o întâmplare. Am ajuns la domnul Darie Novăceanu (n.r. - directorul ziarului „Adevărul" în 1990). Dumnealui reprezenta pentru mine o referinţă culturală. Era un traducător foarte cunoscut din literatura hispanică.

Prin urmare, aveam o punte de comunicare cu domnul Novăceanu. Dintre ziariştii de la „Scînteia" nu cunoşteam pe nimeni. În urma unei discuţii pe care am avut-o, am hotărât să scriu la „Adevărul". Se întâmpla în februarie-martie 1990. Un an am fost reporter de teren.

Despre ziarul „Adevărul" ce părere aveaţi înainte să lucraţi acolo?

Nicio părere. N-am avut legătură cu presa înainte de 1989. Nu citeam ziarul „Scînteia".

Ştiaţi la ce vă înhămaţi venind la „Adevărul", moştenitorul „Scînteii"?

Nu ştiam. Presa nu se împărţise între putere şi opoziţie. Prima separare s-a produs în ianuarie - februarie. „România liberă" a luat opţiunea anti-FSN. Până la finalul lui ianuarie, însă, toată presa din România era pro-FSN.

Cam până când Frontul a anunţat că participă la alegerile din mai...

Cam până atunci. S-a considerat, pe bună dreptate, că nu e corect. FSN, care deja preluase puterea, era avantajat. El începea procesul de mituire a populaţiei, care continuă până în ziua de azi.

Ştiaţi lucrurile astea atunci, în 1990?

A, nu. Acum sunt deştept. Ce dracu' să ştiu atunci? Eram şi eu un om venit din comunism, nu ieşisem în viaţa mea din România. Informaţie nu aveam.

„Iliescu însemna ceva pentru mine"

Era totuşi limpede înainte de alegeri că FSN, partidul de care se alipise „Adevărul", va câştiga alegerile...

De ce era aşa limpede? Nu. FSN-ul nu exista înainte de 1989. Astea-s basme. Că o fi fost Iliescu prin parc cu Militaru şi or fi vorbit ei de FSN, asta e problema lor. În conştiinţa publică românească, FSN nu a existat. Exista un singur nume: Ion Iliescu. Atât, restul... Petre Roman - n-a auzit nimeni de el până la Revoluţie. Ceilalţi din Guvern - la fel. De Iliescu se vorbise înainte de Revoluţie la „Europa Liberă" ca despre un posibil succesor al lui Ceauşescu.

Se formase impresia că FSN este, de fapt, o prelungire a PCR. Şi că, de fapt, schimbările de după '89 nu erau semnificative.

Cum nu erau semnificative? Se schimbase foarte mult. Eu am fost în Piaţa Universităţii şi în aprilie '90, şi în iunie, când au venit minerii, dar am fost şi în decembrie '89, ştiţi... Toată problema este că, din păcate, mulţi dintre cei care au fost în Piaţa Universităţii în aprilie-iunie n-au fost şi în decembrie.

Pentru că în decembrie chiar se trăgea cu gloanţe adevărate şi se murea. Acum, ca să compari ce s-a întâmplat sub Ceauşescu cu ce s-a întâmplat sub Iliescu este ridicol. Fenomenul „Piaţa Universităţii" era o postdisidenţă a unor inşi care nu au avut tăria să facă o disidenţă reală în timpul lui Ceauşescu. Nu i-am blamat. Dar e ridicol să spui apoi „Cum am luptat noi în Piaţa Universităţii!". Nu au luptat cu nimeni, că nu avea nimeni nimic cu ei.

Aţi fost în stradă la Revoluţie. Nu aţi fost dezamăgit de FSN?

Faţă de FSN nu am avut niciodată o părere pozitivă. Acest conglomerat era ţinut în viaţă de Ion Iliescu. FSN nu însemna nimic pentru mine. Ion Iliescu, în schimb, însemna. Atitudinea mea a fost concretizată nu numai jurnalistic, ci şi cetăţenesc. L-am votat pe Iliescu la 20 mai 1990. În 1992 eu nu l-am mai votat pe Iliescu şi nici în 1996. L-am mai votat în 2000, când a fost la balotaj cu Vadim Tudor. La 20 mai eram ferm convins, şi sunt şi acum, că soluţia pentru 1990, pentru acel moment, era categoric Ion Iliescu.

În 1990, Ion Iliescu (centru) era adulat de mase

„Greviştii foamei ca să ce?"

Aţi fost în Piaţa Universităţii în aprilie 1990. Cum a început totul?

A început la 22 aprilie, dar nu ca o mişcare a societăţii civile, a oamenilor de pe stradă. A fost clar o mişcare politică de opoziţie a activiştilor ţărănişti care au ocupat în mod ilegal carosabilul de la Universitate. Asta e grav! Nu ceruseră aprobare pentru nimic. În jurul acestui nucleu au început să se strângă diverse categorii de oameni. Eu am văzut Piaţa Universităţii în mai multe momente ale ei. Piaţa a fost o fiinţă care a arătat în diverse moduri. De la 30-40 de inşi care au ocupat carosabilul, până la aproape 40.000 de oameni.

După care, în faza finală, după alegeri, a rămas o adunătură de declasaţi. Nu s-a intervenit împotriva oamenilor care au format fenomenul „Piaţa Universităţii". După pierderea alegerilor de către partidele de opoziţie, chiar liderii informali ai pieţei, cum ar fi Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Stelian Tănase, au spus: „Ajunge! Nu mai avem ce să facem. S-a votat, asta e, mergem acasă!". Partea civilizată a Pieţei a plecat şi au rămas nişte declasaţi, sub 100 de inşi, persoane de o condiţie extrem de dubioasă, care stăteau în nişte corturi, fără niciun Dumnezeu, în faţa hotelului Intercontinental.

Greviştii foamei...

Greviştii foamei ca să ce? Ca să zică Iliescu: „Bă, nu mai! Am câştigat alegerile, dar fiindcă sunt greviştii ăia ai foamei acolo eu nu mai...". Era o acţiune lipsită de sens ce făceau ei acolo.

Aveau şi ei nişte revendicări. Cereau o televiziune liberă, între altele.

Păi or fi cerut, dar nu aşa se proceda: continuând să stai cu cortul acolo. A fost un moment interesant, ca o oglindă a ceea ce era în Piaţa Universităţii, înainte de alegeri. Delegaţia Pieţei a fost primită de putere. Delegaţie condusă de domnul Stelian Tănase. Să vorbiţi cu Stelică şi să vedeţi că va recunoaşte ce vă spun eu: n-au ştiut ce să ceară!

Au zis „dom'le, ne mai gândim" (n.r. - Stelian Tănase nu confirmă cele spuse de CTP; într-o ediţie viitoare, serialul „Secretele Mineriadei" va găzdui un interviu şi cu Stelian Tănase). În ceea ce priveşte compoziţia, erau, între cei care scandau, mulţi securişti care nu mai aveau de lucru, foşti activişti de partid care încercau să se recicleze şi în afară de ăştia erau mulţi gură-cască. Dar erau şi oameni sincer îngrijoraţi de posibilitatea revenirii la comunism.

Dumneavoastră eraţi îngrijorat?

Nu. Mi se părea evident că nu se poate reveni la ceea ce a fost înainte de 1989. Că existau elemente comunistoide pronunţate în acest FSN nu aveam îndoieli. Dar ele existau în toate segmentele societăţii. În toate partidele. Îmi aduc aminte momentul primei apariţii publice, televizate, a Partidului Naţional Ţărănesc. Aştepta toată lumea cu sufletul la gură, inclusiv eu. Mă gândeam cum or arăta oamenii ăştia. Era o aură de legendă: PNŢ, partid istoric. Ei bine, a fost absolut catastrofală această primă apariţie.

S-a produs în februarie-martie 1990. A apărut un grup de inşi încrâncenaţi, îmi aduc aminte de unul, Ion Puiu - figură crâncenă, mai era unu' - Liviu Petrina. Domnule, nişte figuri agresive... Au apărut în falangă la televizor, uitându-se crunt prin sticlă şi spunând: „Trebuie retrocedat tot ce s-a luat de comunişti, să se dea la oameni, înapoi. Să alungăm lupii!". Deci un discurs revanşard care a blocat lumea. Dacă li s-ar fi prezentat altfel lucrurile, e foarte posibil ca oamenii să fi mers către PNŢ. Chestia asta a fost o imensă greşeală. FSN a început să pluseze cu idea că „Vin moşierii! Vin ăştia să vă ia casa, ca să le dea burghezilor şi moşierilor!". Lumea, crescută în comunism, s-a speriat pur şi simplu şi s-a dus în braţele tovarăşului Ion Iliescu.

„Golanii“  au făcut degeaba greva foamei, în Piaţa Universităţii, în mai - iunie 1990

Cristian Tudor Popescu, varianta '90

Facsimil 1

- „Credeţi că problema principală e nomenclatura? Nici vorbă!"

Cristian Tudor Popescu, în articolul „Nu aşa", din „Adevărul", ediţia din 26 aprilie 1990 (facsimil 1)

Facsimil 2

- „Ceea ce se petrece acum la noi este pur şi simplu înspăimântător. În discursuri, în publicaţii, în fruntea cărora se situează cu autoritate «România Liberă», în discuţiile de prin restaurantele şic, o parte din intelighenţia românească insultă cu o virulenţă pe care n-aş fi îndrăznit să mi-o imaginez, pe toţi cei care nu fac parte din lumea bună. Tot ce se spune (se urlă) în Piaţa Universităţii e bun şi frumos, inclusiv scandarea dincolo de bestialitate: «Iliescu du-te acasă / Ai nevasta canceroasă»"

Cristian Tudor Popescu, în articolul „Proştii şi deştepţii", din „Adevărul", ediţia din 18 mai 1990 (facsimil 2)

Facsimil 3

- „Că pe 13 iunie a avut loc în Bucureşti o tentativă de lovitură de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decât în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprima dl. Răzvan Theodorescu. [...] Ceea ce s-a întâmplat a doua zi în Bucureşti a fost o reacţie tot atât de inevitabilă"

Cristian Tudor Popescu, în articolul „Spirala Violenţei", din „Adevărul", ediţia din 16 iunie 1990 (facsimil 3)