Bivoli îngenuncheaţi

Vrei să vezi ce mănâncă Gigi în puşcărie? Îţi doreşti să priveşti celula în care intră patronul echipei Steaua? Sau vrei să ştii ce le-a zis parlamentarul condamnat fetelor sale şi soţiei la plecarea spre „bulău“? Ai mai vrut să ştii şi cum arată gaura din gâtul lui Năstase, cum se mişcă el pe targă, pe lângă targă, dacă se-abureşte geamul salvării sau dacă-i mai curge sânge.

Vrei să vezi tot, de când se scoală până când se culcă puşcăriaşii de lux, infractorii cei puternici, bivolii îngenuncheaţi care şi-au primit un cuţit între coarne. Dar de ce vrei să vezi toate astea, te-ai întrebat?

Important după enumerarea de mai sus este, de fapt, ce vă aşteptaţi să vedeţi? Nişte lei sculptaţi în piatră la intrarea în celulă? Un Maybach de jucărie prin curtea închisorii? Gigi vărsând pe obraji lacrimi de aur în faţa copiilor? O rană în gât din care curge sânge albastru de boier? O rană nu-i decât o tăietură-n carne, o celulă are zăbrele şi paturi austere, aşadar nimic fantastic de văzut sau de examinat. Pot să bănuiesc că lucrurile de mai sus nu vă miră excesiv, le consideraţi normale. Şi-atunci ceea ce vreţi să vedeţi este de fapt cum va fi umilit un „jmecher“ al zilei. Cum curge sânge dintr-un zeu închipuit. Recunoaşteţi.

Dar ce e atât de captivant în beleaua altuia pe care vreţi să o vedeţi în detaliu, ce vă subjugă, ce vă atrage în nenorocirea tigrilor de tranziţie prinşi în laţul strâns al statului vânător? De ce-i vreţi – ca să mă menţin în siajul atmosferei create în urma lui Gigi Becali – răstigniţi?

Răspunsul la această dorinţă a românilor de „videojustiţie“ mă intrigă de mai multă vreme, cam de când au început arestările în direct, la ore de maximă audienţă. Tare îmi e că gustul pentru „telejustiţie“, în România, a fost deschis acum 24 de ani odată cu difuzarea execuţiei dictatorilor Nicolae şi Elena Ceauşescu. „Ai văzut domne cum îi cade căciuloiu când dă cu capul de tab?“, comentau românii imaginile în care îl vedeau pe dictatorul care-i călărise zeci de ani cum ieşea ca un vierme, pe brânci, din transportorul blindat cu care era adus la judecată. Am văzut atunci zbătându-se în propria mizerie două persoane care se credeau – şi îi credeau şi alţii – de neatins. Dictatorii au fost îmbrânciţi, ironizaţi, judecaţi sumar şi în final împuşcaţi lângă un zid rânced iar toate astea „s-au dat la televizor“. În buclă. Erau primii granguri din România umiliţi cu succes în pixeli.

Aud în jur că lumea i-a privit atât pe Adrian Năstase, pe Gigi Becali, cât şi pe alţi infractori, cu milă. Că, vezi Doamne, s-a uitat la ei de fapt ca să-i plângă pe drumul spre închisoare, că i-a urmărit cu ochii în lacrimi până la penitenciar precum un cor de bocitoare. Mă îndoiesc. Pe Ceauşescu cel umilit l-au privit toţi românii care erau născuţi înainte de 1989 dar nu ştiu prea mulţi întregi la minte care să-l fi şi bocit.

După cum vedem, mare lucru în cei peste douăzeci de ani de la celebra execuţie televizată nu s-a schimbat. Publicul vrea să-i vadă în genunchi pe bivolii cei mari şi puternici pentru că în decembrie ’89 li s-a arătat o coridă completă pe care nu au uitat-o, şi pe care o vor repetată. Gustul, chiar şi cel de sânge, nu se uită aşa uşor.