Au fost petrecuţi de rude care nu aveau acelaşi noroc, cu urări de bine. Pe pod, străbunica mea s-a hotărât că nu poate să lase lăzile de zestre pentru fetele ei şi hotelul familiei. S-a întors cu bărbatul ei, care nu a reuşit să o oprească, şi fiul ei de nouăsprezece ani. Cele două fete au trecut amândouă, fiind logodite cu militari români – băieţii din Regat încartiruiţi la Cahul, care după dansuri şi vizite în uniforme de gală s-au trezit din garnizoana plicticoasă de provincie şi curtea la fete în marea conflagraţie cât ai clipi.

Străbunicul meu a fost împuşcat de ruşi pe loc. Pare-se că la un moment dat condusese şi închisoarea, în care erau agenţi comunişti închişi. Străbunica mea s-a întors din Siberia în 1965 la fetele ei din România, care nu au dus-o uşor, pentru că după Stalingrad soţii lor au fost daţi afară din armată când au venit comuniştii. Fratele de nouăsprezece ani a dispărut pentru totdeauna şi nici mormântul nu i s-a mai găsit. Restul familiei, care nu a putut trece Prutul, au ajuns în Asia Centrală. Un supravieţuitor, văr al bunicii mele, ne-a scris după 1990, în ruseşte, a trebuit să găsim un traducător ca să citim scrisoarea lui. Hotelul a devenit şcoală şi a fost demolat de abia după 1990.

Povestea familiei mele nu are nimic excepţional. S-au nimerit câţiva dintre ai mei în cele 14 milioane de victime pe care Hitler şi Stalin le-au făcut împreună în Estul Europei. Adică de morţi. Refugiaţii, deportaţii care au supravieţuit şi strămutaţii nici nu se mai pun. Ei au supravieţuit să ne povestească nouă. Adesea, datorită unor localnici – în cazul nostru, în Oltenia şi Neamţ -, care i-au adăpostit până şi-au găsit un rost.

Războiul civil din Siria a dezrădăcinat până acum 11 milioane de oameni. Din aceştia, numai Libanul, o ţară săracă, multiconfesională şi multietnică cu patru milioane de locuitori (un pic mai mult ca Republica Moldova) şi care nu datorează nimic Siriei, dimpotrivă – Siria adeseori a stimulat conflictul intern din Liban – adăposteşte azi 1,7 milioane de oameni. Cât Estonia.

Mai multe ţări europene foste comuniste, printre care şi a noastră, pretind că nu pot lua câteva mii de refugiaţi.

Unii lideri iresponsabili ai acestor ţări, printre care şi a noastră, denunţă înţelegerile europene şi caută scuze – că nu sunt în Schengen sau că refugiaţii nu vor să vină la ei, ci la alţii, ca să se derobeze de obligaţiile lor umanitare. Se invocă mari temeri identitare, de îţi vine să crezi că o să le fure cineva pe Sfânta Paraschiva sau tirajele neepuizate din Dan Puric. Că aşa vezi că prostia şi neînţelegerea nu vin de la Dumnezeu, ci de la oameni. Doi copii de culori diferite, ce să mai spun de religii, se joacă imediat unul cu altul fără teama că se contaminează.

Înţelegerile europene nu sunt ideale. Dar sunt necesare pentru statul de drept european.

Ca să oprim mişcarea asta neregulată şi să ne putem ocupa de cei care vin ne trebuie un sistem de care să ne ţinem. Cine e alocat la o ţară primeşte beneficii acolo şi nu în altă parte – dacă nu statuăm asta clar nu mai putem controla mişcarea şi Schengen-ul dispare. Nu generozitatea lipseşte ţărilor mai bogate, care iau deja sute de mii de azilanţi şi migranţi. La Munchen autorităţile au cerut oamenilor să nu mai dea năvală cu ajutoarele. La Berlin sunt oferte mai mari decât cererea. Oamenii acolo sunt altfel, au învăţat ceva din trecutul lor – numai în universitatea mea, la precedentul val de refugiaţi din Africa s-au adoptat trei copii. Au venit temporar şi au rămas – fetiţa Helen de zece ani e între timp bilingvă, în engleză şi germană. E cât se poate de la locul ei când se joacă pe culoarul nostru alergând pe sub fotografiile mari cu fotografii scoase din coperţile cărţilor mele – camioane cu aer sovietic prăfuite din Crimeea şi proclamarea unirii Principatelor Române de Aman, pe care am pus-o pe coperta cărţii mele cu Wim van Meurs Ottomans into Europeans, la rândul lor cu nimic deplasate în Friederich Strasse. Că lumea o fi mare, dar tot ce e în ea ne atinge, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu.

Generozitatea vine mai uşor când eşti bogat, de acord. Dar având în vedere istoria familiilor noastre, în trecut şi azi, e dezamăgitor cum ne purtăm pentru câteva mii de oameni.

Când s-au deschis graniţele Schengen am trimis peste frontiere două milioane de migranţi economici, pe care nu-i aştepta deportarea dacă rămâneau acasă. În Florenţa, unde am locuit în 2002-2003, bisericile locale, în loc să se teamă de invazie, au programat ca să aibă loc şi ortodocşii să se roage. Deja se organizaseră pentru albanezi cu câţiva ani înainte. Şi azi, deşi avem peste un milion de oameni în Italia şi ziarul românesc acolo adesea sună ca Infractorul sau Ştirile de la ora cinci italienii nu ne consideră o specie inferioară şi se acomodează cum pot cu verii mai puţin civilizaţi.

Ţara noastră pierde ocazia de a arăta că poate da înapoi ceva din ce primeşte. Consilieri slabi, lideri de opinie analfabeţi civilizaţional şi conducători politici care nu există decât în şedinţe foto ne fac să arătăm foarte rău zilele astea. Mă consolez cu Angela Merkel: dacă nu mă mutam în Germania nu ştiu dacă ajungeam să trăiesc sub guvernarea cuiva de care să nu-mi fie ruşine, dimpotrivă. Gândiţi-vă numai la satele saşilor care stau goale şi în paragină în Transilvania şi la marile pârloage care încă mai stau nelucrate în ţara noastră, părăsită de atâţia români, înainte să refuzaţi intrarea unor oameni care îşi riscă viaţa dacă rămân la ei acasă. Că restul l-au pierdut deja, demult.

Puteţi comenta acest text pe Româniacurată.ro