Mâinile bunicii mele

Am vreo cinci ani ani şi locuiesc într-o casă plină cu stofe, mătăsuri, tipare, paiete, bolduri, centimetre şi reviste Burda. Mamaie Victoria e o croitoreasă extraordinară, poate transforma absolut orice fantezie în realitate. Din mâinile ei ies, fără oprire, rochiţe de prinţesă, pantaloni, bluze în toate culorile, ba chiar într-o zi din mâinile ei pricepute a apărut şi un pinguin albastru.

Am cinci ani şi decid că vreau să mă fac „creatoare de modă“ (pe atunci nu existau „designeri vestimentari“). E prima meserie pe care mi-o aleg. Îmi fac şi un catalog dintr-un caiet vechi pe care desenez diferite modele copiate din cărţile bunicii. De asemenea, îmi pun deoparte bucăţile de material primite de la mamaie (sunt stăpâna absolută a oricăror resturi rămase de la orice operaţiune de tăiere a unui material) şi inventariez toate cuvintele ciudate pe care le ştiu şi care mă teleportează şi acum, la atâţia ani distanţă, în acel univers (câteva exemple: „poplin“, „atlas“, „satin“, „vâscoză“, „mătăsică“, „stofă plină“, „frotir“, „brocart“, „batist“, „fustă cu clini“, „pliuri“).

În lunile fierbinţi de vară, stau lipită de bunică-mea şi de maşina ei de cusut, amuşin toate hârtiile minunate desenate cu linii care vor deveni haine, pipăi materialele, hârtia de calc, dosesc resturile de stofe şi le admir singură în tăcere, răsfoiesc toate Burdele din lume, îmi imaginez că trăiesc în toate casele alea, că deţin toate hainele şi că le fac eu pe toate cu mâinile mele.

În timp ce bunică-mea face rochii reale, vaporoase, pentru femei adevărate, eu primesc bucăţile de material care mi se cuvin, am dreptul şi la o cretă de croitorie, le liniez, le desenez şi le decupez după tipare bine stabilite în creierul meu de copil. Umplu camerele de cârpe, de aţe şi visez că fac haine. Mă trezesc într-o dimineaţă şi încep să caut un nume pentru viitoarea mea casă de modă. Bunică-miu Oprică mă tachinează: „Ia spune, ce vrei tu să te faci când te faci mare? Cârâitoare de modă?“.

Am acces la cutia cu nasturi. Sunt sortaţi în fucţie de mărime şi de culoare. Îi întind pe toţi pe pat, îi ordonez, îi mângâi şi intru cu mintea în interiorul lor de bomboane sticloase. Într-o zi desenez de la capăt la altul un caiet plin cu modele. Mă afund într-o lume în care cuvântul cel mai des întâlnit este „rejansă“. „Rejansă“. Ce cuvânt frumos. Habar nu am ce înseamnă, dar îl aud atât de des în jurul meu. „Parcă mai era o rejansă? Unde o fi rejansa aia? Rejansă ai luat de la mercerie? Of, iar am rămas fără rejansă“. Am cinci ani şi zac într-un pat de panglici, visând la misterioasa rejansă, ascultând lumea din jurul meu cu ochii închişi, fiind convinsă că n-o să mai plec vreodată din miezul acelei veri.

În ultimii ei ani de viaţă, de fiecare dată când îmi cumpăram ceva de îmbrăcat, bunică-mea mă punea să probez, apoi admira nu neapărat haina, cât cusăturile, felul în care erau făcute pensele, pipăia materialul, comenta sau complimenta lucrătura. După ani şi ani, nimeni dintre noi n-a moştenit precizia şi pasiunea bunicii Victoria, s-a ales praful de maşina de cusut, de ustensile, de tipare, de cărţi, de cutiile cu aţe, ace şi nasturi.

Mâinile mele, de exemplu, nu seamănă deloc, din păcate, cu mâinile bunicii mele: nu-s în stare să producă altceva decât litere şi, uneori, foarte rar, o tavă cu plăcintă. Habar n-am unde s-a pierdut visul ăla de a deveni „creatoare de modă“, dar adevărul e că nici literele nu-s prea rele. Ba din contră, uneori pot fi la fel de frumoase ca hainele. În plus, deşi nu mi-a arătat cum să croiesc, pe când aveam doar patru ani bunică-mea Victoria m-a învăţat să scriu, să citesc şi să recit musafirilor poezia „Muma lui Ştefan cel Mare“. Pe atunci mi s-a prezis un viitor senzaţional: de exemplu, când venea în vizită, tanti Ana (căreia i se spunea „văruica“) mă asculta uluită recitând şi apoi decreta că o să ajung cel puţin pre-şe-din-te.