Feţele neştiute ale Catedralei Mântuirii Neamului

Feţele neştiute ale Catedralei Mântuirii Neamului

Proiectul Catedralei Mântuirii Neamului

Ideea de a construi o „catedrală a ţării“ în Capitală s-a născut la sfârşitul secolului al XIX-lea. Până la actuala formă a Catedralei Neamului, care se ridică pe Dealul Arsenalului, au fost dezbătute zeci de propuneri arhitecturale şi s-au luat în calcul cel puţin şapte variante de amplasament.

Cel mai mare lăcaş de cult construit în România este mai mult decât un proiect controversat care costă 80 de milioane de euro. Catedrala Mântuirii Neamului, clădirea-mamut de 120 de metri lungime, 70 de metri lăţime şi 120 de metri înălţime se ridică acum pe Dealul Arsenalului din Capitală, chiar în spatele celei mai mari clădiri din Europa, Palatul Parlamentului.

Cu toate acestea, povestea Catedralei porneşte de mai bine de un secol. Prima iniţiativă a aparţinut regelui Carol I. În 1882, el promovează un proiect de lege prin care oferă cinci milioane de lei aur pentru construirea lăcaşului. Banii însemnau circa 5% din bugetul ţării.

„Regele Carol I era catolic. Cu toate acestea, a înţeles că vine să conducă un popor ortodox. Banii aceştia erau de la bugetul de stat. Unitatea românească se datorează în parte şi Bisericii care a păstrat această credinţă“, explică inginerul Nicolae Noica, nepotul filosofului Constantin Noica. Acesta a scris o adevărată enciclopedie despre lungul drum al edificiului, de la proiectare până la începerea efectivă a lucrărilor, în 2010, „Catedrala Mântuirii Neamului, istoria unui ideal“.

Fost ministru al Lucrărilor Publice în Legislatura 1996-2000, Noica a explicat că, de-a lungul anilor, s-a discutat despre nenumărate amplasamente pentru Catedrală şi chiar, în 1909, a apărut primul proiect. Nu s-a ajuns însă la o concluzie, iar banii alocaţi de Carol I au început să fie cheltuiţi în alte scopuri.

Piaţa Unirii, locul sfinţit

După Primul Război Mondial, după formarea României Mari şi alegerea primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române – Miron Cristea–, s-a creat şi momentul perfect ridicarea Catedralei.

„Odată ce a devenit patriarh, Miron Costin a invitat tot felul de specialişti, arhitecţi, ingineri, cu care să se sfătuiască şi au început foarte multe discuţii. Unii arhitecţi au venit cu propuneri de proiecte, dar niciodată nimeni nu a pus problema necesităţii sau nu a unei catedrale, lucrul acesta considerându-se că este normal pentru un popor ortodox“, explică Noica.

Problema amplasamentului avea să fie din nou o piedică pentru începerea efectivă a lucrărilor. Prima dată s-a vorbit despre construirea edificiului în fosta Piaţă Bibescu, la poalele Dealului Mitropoliei, adică actuala Piaţa Unirii. Apoi, specialiştii vremii au luat în calcul şi Dealul Arsenalului, unde, de fapt, în 2010, au şi început lucrările.

S-au discutat chiar şi despre Parcul Carol, Piaţa Sfântul Gheorghe, Piaţa Victoriei, Piaţa Universităţii – unde acum se află Teatrul Naţional –, ba chiar şi despre Piaţa Romană. După lungi dezbateri, pe 11 mai 1929, un sobor de preoţi în frunte cu Patriarhul Miron Cristea au sfinţit locul de la poalele Dealului Mitropoliei din Piaţa Unirii.

Dezbatere în ziarele vremii

Dacă specialiştii gândeau variantele în mod tehnic, publiciştii vremii dezbăteau în presă. „Unde se va ridica Palatul Patriarhiei?“, „Unde ar fi lăcaşul nimerit al Catedralei?“, titra ziarul Universul în mai multe articole. Şi cum era de aşteptat, în paralel, marii arhitecţi de atunci schiţau deja primele proiecte ale viitoarei Catedrale.
Chiar şi aşa, nici de această dată lucrurile nu s-au concretizat. Criza economică mondială care avea să zdruncine întreaga planetă, dar şi Al Doilea Război Mondial au amânat proiectul. Regimul comunist nu a făcut decât să-l îngroape complet.

După 1990, în frunte cu Patriarhul Teoctist, discuţiile s-au reluat, tot atunci fiind organizate şi primele concursuri de proiecte. Totodată, au reînceput dezbaterile pentru amplasamentul Catedralei. Şi de data aceasta, Piaţa Unirii părea a fi varianta aleasă, însă, într-un final, s-a decis ca edificiul să fie ridicat pe Dealul Arsenalului.

Scrisoarea Regelui Ferdinand

După Marea Unire, un eveniment de o importanţă colosală pentru poporul român, Regele Ferdinand a continuat demersul pentru înălţarea Catedralei început de Carol I, ca un gest de recunoştiinţă pentru înfăptuirea României întregite. La rugămintea patriarhului Miron Cristea, Regele Ferdinand chiar adresează, la 10 mai 1920, un hrisov către Sfântul Sinod. El arată că este necesară această construire, tocmai pentru că s-a produs această unitate.

„Noi şi poporul român am avut fericirea a conduce ţara la înfăptuirea visului de aur al strămoşilor: Unirea românilor într-un singur stat naţional. Deci şi sfânta Biserică, care dorim a se înălţa întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de ţelul măreţ ce l-am atins, şi opera tuturor românilor, ca un simbol al unităţii de neam şi de credinţă. Neamul întreg şi-a încordat vânjoasele-i braţe pentru îndeplinirea scumpului său ideal naţional; neamul întreg se cuvine să-şi arate recunoştinţa către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic românesc“, scria Regele Ferdinand în scrisoarea adresată Presfinţilor Părinţi.

Proiecte futuriste, după ’90

Ideea Catedralei Mântuirii Neamului a fost reluată după Revoluţie de Patriarhul Teoctist. Pe 25 noiembrie 1998, s-a anunţat oficial amplasamentul din Piaţa Unirii, iar apoi s-a organizat un concurs de proiecte. Juriul, format din prelaţi ai Bisericii şi specialişti, a apreciat că nu poate oferi premiul I, considerând proiectele prea futuriste în neconcordanţă cu valorile bisericeşti.

Şi amplasamentul s-a schimbat de trei ori: în 2001 – în Bulevardul Unirii –, în 2003 – în Parcul Carol, iar în 2005 – Dealul Arsenalului. Ultimul concurs de proiecte a avut loc în iulie 2010, fiind câştigat de arhitectul băcăuan Constantin Amâiei, cu firma Wanel Exim SRL. Lucrările au început în decembrie 2010. Proiectul este intens criticat de arhitecţii contemporani.

„Imaginea care ni se propune e dezamăgitoare: vedem o biserică din secolul XIX umflată cu pompa şi proliferând elemente de arhitectură banale, prelucrate stângaci, ca să pară stilizate, pe scurt, un kitsch mare“, este de părere vicepreşedintele Ordinului Arhitecţilor Filiala Bucureşti, Crişan Atanasiu.

Arhitectura de după război, o continuare a stilului neoromânesc

Marii arhitecţi ai începutului de secol XX au început să-şi ofere primele viziuni asupra modului în care ar trebui să arate impozantul edificiu, încă din 1909. Din punct de vedere stilistic, arhitectura de după război era o continuare a orientării curentului neoromânesc. Potrivit lui Nicolae Noica, arhitecţii vremii se confruntau cu o problemă majoră: găsirea unui model convenabil pentru o catedrală urbană, care trebuia să fie monumentală.

„E de făcut ceva mai mult în căutarea unui tip de o mai amplă dimensiune. Întâi, de o mai amplă suprafaţă, fiindcă se poate prevedea că adunările credincioşilor vor fi pe măsura revenirii la o mai mare înclinare către cele spirituale şi sufleteşti din ce în ce mai populate. Pe de altă parte, dacă ţinem seama că în peisajul urban al oraşelor moderne, cu înălţimile de case din ce în ce mai absurd tolerate, bisericile noastre au rămas uitate la umbra monştrilor de zidărie, nu ne putem opri de a dori să vedem iarăşi înaltele frumoase turle dominând perspectiva urbană“, scria arhitectul Petre Antonescu, autorul primului proiect al catedralei, cel din 1909.

„În contextul coexistenţei mai multor mişcări şi curente arhitecturale, majoritatea proiectelor avansate au făcut apel la stilurile tradiţionale, ignorând progresele tehnice şi sociale“, consideră fostul ministru Nicolae Noica.
Printre proiectele propuse la început, s-au numărat cele ale arhitecţilor Ştefan Borcuş, Sterie Becu, C.D. Dobrescu, Al Hempel, I.D. Trajanescu, Constantin Cănănău sau T.T. Socolescu. De departe însă se identifică cele trei propuneri ale marelui academician Petre Antonescu, fruntaş al curentului neoromânesc. Prima propunere a fost făcută încă din 1909, alta în 1924 şi ultima, în 1942.

Binecuvântare de la Papă

În mai 1999, la invitaţiile clericilor ortodocşi din România, a venit în România Papa Ioan Paul al II-lea. Printre alte activităţi, Papa a mers în Piaţa Unirii şi a sfinţit locul unde ar fi trebuit să se înalţe, în sfârşit, Catedrala Mântuirii Neamului. Evenimentul a avut loc în cadrul unei slujbe foarte mari la care au participat mii de oameni.

Mai puteţi citi:

Despre Catedrala Neamului

Înainte de toate, trebuie spus că ea există de multe sute de ani. Oriîncotro ţi-ai îndrepta paşii, o întâlneşti. Numai să vrei s-o vezi.

Biserica nu e spital, cum nici spitalul nu e biserică. Dar autostrada râmâne autostradă, fariseilor!

Întreaga dezbatere publică pornită în jurul finanţării cultelor religioase este de-a dreptul  furtunoasă. Comparaţiile care au rol de sensibilizare a opiniei publice au început să apară cu duiumul şi comentariile pro sau contra devin din ce în ce mai radicale.

„Vrem spitale, nu catedrale!”. Protest la adresa finanţării cultelor de către stat

În ultima duminică a acestui an, pe 29 decembrie, cei care se opun finanţării bisericilor din bani publici au anunţat că vor protesta în mai multe oraşe din ţară. Organizatorii de la Asociaţia Secular-Umanistă din România îi sfătuiesc pe participanţi să se fotografieze în faţa unor instituţii din România, purtând panouri cu mesaje prin care susţin laicitatea statului.

Proiectele propuse de arhitecţi de-a lungul anilor începând cu cel schiţat în 1909 şi terminând cu cel după care se construieşte în prezent Catedrala Mântuirii Neamului SURSĂ FOTO „Catedrala Mântuirii Neamului. Istoria unui ideal“, Nicolae Şt. Noica 

Imagini din aceeasi galerie
  • Proiectele propuse de arhitecţi de-a lungul anilor începând cu cel schiţat în 1909 şi terminând cu cel după care se construieşte în prezent Catedrala Mântuirii Neamului SURSĂ FOTO „Catedrala Mântuirii Neamului. Istoria unui ideal“, Nicolae Şt. Noica 
Distribuie imaginea
citeste totul despre: